La mulți ani, Maestre Victor Rebengiuc!

,,Sufletele noastre sunt fragmente de umanitate?…haine de duminică?,, este gândul meu copleșit de cel pe care îl sărbătorim azi și îl putem considera Duminica Teatrului Românesc, Victor George Rebengiuc, născut la 10 februarie 1933, la Bucureşti, într-o familie de condiţie modestă.
La 91 de ani de viață și 66 de teatru, maestru este un simbol al bunului simț și al erudiției cu aerul stilat al unui artist care a pus soclu și verticalitate teatrului românesc.

Tatăl (spectacolul ce a impresionat sute de spectator), Tatăl Teatrului Românesc este o personalitate și un reper, dealtfel cuvintele sunt cu adevărat copleșite de personalitatea Omului și Artistului.
Când avea doar trei ani, părinţii săi s-au despărţit, el şi fratele său mai mic cu un an fiind crescuţi, pe mai departe, de bunicii materni, fiind nevoit să schimbe mai multe locuinţe din cauza condiţiei materiale precare a familiei.

În anul 1942, tatăl său, Alexandru, pe care nu îl întâlnea des, a căzut pe frontul de la Stalingrad, micuţul urmând să simtă lipsa protecţiei părintelui său pentru mult timp de aici înainte. Mama sa a lucrat ca funcționar la Ministerul Transporturilor.

Victor Rebengiuc a parcurs studiile secundare la Liceul Militar din Predeal, o școală care l-a învăţat ce înseamnă disciplina, ordinea şi punctualitatea, apoi a frecventat şcoala medie electrotehnică, perioadă în care a început să colaboreze cu o trupă de amatori din cartierul Vitan. Ar fi dorit să dea admitere la Politehnică, însă a fost respins pentru că „nu avea origine socială sănătoasă“.

”Destinul meu artistic a stat sub semnul întâmplării. Mă pregăteam pentru o carieră tehnică. Ideea bunicilor și a mamei fusese să am o meserie de pe urma căreia să pot trăi. (…) Urmam așadar o școală medie electrotehnică. Unul dintre colegii mei mai mari mi-a propus să joc într-o piesă pusă de el în scenă (…). După ce am jucat în piesa asta, un alt coleg care era la un cămin cultural mi-a propus un rol într-o piesă de-a lor. M-am dus acolo. Era o joacă pentru mine. Nici nu mă gândeam că lucrez deja la o viitoare profesie. Îmi petreceam timpul liber jucând teatru de amatori, așa cum alții jucau fotbal pe maidan. (…) Am jucat din cămin cultural în cămin cultural, până când, în ultimul an de școală, am montat o piesă (…) într-un spectacol de sfârșit al studiilor liceale. Directorul școlii, căruia i-a plăcut ce a vazut, a zis că trebuie să dau la teatru. A fost prima dată când am luat în considerare ideea asta”, avea să declare, peste ani, Victor Rebengiuc.

A intrat apoi, în anul 1952, printre ultimii, fără ştirea familiei, la Institutul de Teatru – din comisie făcând parte nume precum Nicolae Bălţăţeanu, Gheorghe Storin, Aura Buzescu, Silvia Timică, Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Alexandru Finţi, sau Irina Răchiţeanu -, iar primul an a fost destul de dificil pentru studentul Rebengiuc, deoarece trebuia să renunțe la ceea ce stilul învățat în perioada în care jucase în teatrele de amatori.

”Când am intrat în Institut, profesoara mea, care a fost una dintre cele mai mari actrițe pe care le-a avut teatrul românesc, Aura Buzescu, a urlat pur și simplu la mine. Învățasem să joc teatru de la niște oameni fără o calificare deosebită.(…) Așa am ajuns eu să deprind greșit niște lucruri ușurele, lipsite de valoare, comicării ieftine. Iar doamna Buzescu, când m-a văzut cum interpretez, mi-a zis urlând: Cine te-a învățat să faci asta? La circ să te duci, la estradă cu tine!!!”, declara actorul.

În ultimii doi ani de studenţie, Rebengiuc a fost distribuit în roluri precum Dincă – în „Bălcescu” de Camil Petrescu, regia Aura Buzescu, 1955, Petre – „Citadela sfărâmată” de Horia Lovinescu, regia Aura Buzescu, 1955, Contele Almaviva – „Bărbierul din Sevilla” de Pierre Beaumarchais, regia Aura Buzescu, 1955, Al doilea plutonier – „Tragedia optimistă” de Vsevolod Visnevski, regia Ion Cojar, Aura Buzescu şi Vlad Mugur, 1955, Alioșa – „Căsuţa de la marginea oraşului” de A. N. Arbuzov, regia Moni Ghelerter, 1956, Contele Almaviva – „Bărbierul din Sevilla” de Pierre Beaumarchais, regia Vlad Mugur, 1956 şi Caramachel – „Don Gil de Ciorap verde” de Tirso de Molina, regia Cristian Mihalache, tot în anul 1956.
În anul 1956 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Capitală, la clasa profesorilor Aura Buzescu şi Beate Fredanov, fiind coleg de generaţie cu viitori mari artişti precum Silvia Popovici, Sanda Toma, Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi sau Dumitru Rucăreanu.

Debutul în teatru a avut loc la Craiova, pe scena Teatrului Naţional, unde a jucat în anii 1956 şi 1957, timp de şase luni, fiind prezent pe afişul piesei „Ce înseamnă să fii onest” de Oscar Wilde, regia Vlad Mugur, 1956, în rolul lui Jack Worthing.

În anul 1957, a debutat la Bucureşti, pe scena Teatrului Bulandra (Teatrul Municipal pe atunci), unde a jucat până în 1965. De remarcat este faptul că mutarea la Bulandra i se datorează mamei sale, care l-a înscris la concurs fără să-i spună.

În anul 1960, Rebengiuc se căsătoreşte cu actrița Anca Verești, de care avea să divorţeze cinci ani mai târziu. Motivul îl reprezenta mai tânăra sa colegă, actriţa Mariana Mihuţ, cu care avea să se căsătorească în iunie 1965. Despre întânirea cu cea care i-a devenit parteneră de viaţă şi de scenă, actorul mărturiseşte: ”Ne-am întâlnit în 1964, când filmam „Pădurea spânzuraților”. Ea juca rolul logodnicei mele. Era tânără, încă studentă, în ultimul an la institut, drăguță, frumușică. (…) Am avut o tresărire, un fior, un zvâc. A fost un coup de foudre. Mi-a plăcut când am cunoscut-o, am început s-o curtez chiar în timpul filmărilor.(…) Întâmplător am aflat ca eram vecini de bloc. Ne-am propus să ne întâlnim mai des și din chestia asta a ieșit ce-a ieșit”. Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț au un băiat, Tudor, născut în 1975, de profesie arhitect, căsătorit, care la rândul său este tatăl unui băiețel – Mircea-Maxim.

S-a implicat în viața socială, generațiile mature și-l amintesc și din decembrie 1989, când Victor Rebengiuc a participat la Revoluția Română care a reușit să răstoarne regimul Ceaușescu și să pună capăt conducerii Partidului Comunist. Atunci s-a alăturat revoluționarilor, intrând în clădirea Televiziunii Române, de unde a transmis mesaje anticomuniste. Rămâne memorabil momentul în care actorul a arătat spectatorilor TVR o rolă de hârtie igienică, îndemnând privitorii și membrii personalului din televiziune care au promovat cultul personalității lui Ceaușescu să … „se șteargă la gură”.

A rămas implicat și pe 1 mai 1990, la începutul evenimentelor „Golaniadei”, Victor Rebengiuc a citit un „Protest al intelectualilor români”, exprimând solidaritatea cu studenții adunați în Piața Universității în opoziție cu Frontul Salvării Naționale. Manifestul fusese semnat de 27 de personalități culturale, militante ale societății civile, jurnaliști, eseiști, artiști vizuali, muzicieni, oameni de știință și regizori. Documentul remarca Proclamația de la Timișoara, prin care atât revoluționarii din 1989, cât și „Golanii” cereau o aplicare a lustrației în politica românească.
În aceeaşi perioadă, Rebengiuc a cochetat şi cu politica, fiind simpatizant – dar neafiliat – al liberalilor, şi chiar candidat fără succes la alegerile pentru Senat din anul 1990. De asemenea, actorul nu a făcut niciodată un secret pentru opţiunea sa pentru monarhie.

Actorul a jucat și în peste 50 de filme, dintre care amintim: ”Darclee” (1960); ”Mândrie” (1961), ”Pădurea spânzuraţilor” (1964, film premiat la Cannes în 1965); ”Castelul Condamnaţilor” (1970); ”Zestrea” (1972); ”Zidul” (1974); ”Tănase Scatiu” (1975); ”Profetul, aurul şi ardelenii” (1977); ”Înghiţitorul de săbii” (1981); ”De ce trag clopotele, Mitică?” (1982); ”Moromeţii” (1986); ”Balanţa” (1991); ”Cel mai iubit dintre pământeni” (1992); ”Straniu paradis” (1995); ”Prea târziu” (1996), potrivit lucrării ”1234 cineaşti români” (Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996).

Să nu uităm că filmul Pădurea spînzuraților, ecranizare din 1965 a romanului omonim al scriitorului român Liviu Rebreanu, regia Liviu Ciulei, a fost primul film românesc care a obținut o largă recunoaștere internațională. În anul 1966 a câștigat categoria „Première Oeuvre” a Festivalului de Film de la Cannes. Victor Rebengiuc s-a remarcat în rolul Apostol Bologa, un rol complex. ‘’Jocul său a concentrat bine: deruta personajului, amestecul de neputințe pe care le acumulează Bologa, iar în secvența finală, ochii interpretului au jucat una din cele mai bune scene din film,” menționa Ecaterina Oproiu în 1965 pentru Revista Cinema.
Filmul este ecranizarea romanului lui Liviu Rebreanu, primul roman psihologic din literatura română, care a fost inspirat dintr-o întâmplare reală, respectiv povestea lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului și subofițer în armata austro-ungară, care a fost spânzurat la Ghimeș pe data de 14 mai 1917 când încerca să dezerteze pe frontul românesc. Inițial, pentru rolul lui Apostol Bologa a fost distribuit Șerban Cantacuzino, care a filmat câteva cadre. S-a decis însă înlocuirea lui cu Victor Rebengiuc.

Filmul este considerat un moment de vârf al cinematografiei românești,
Victor Rebengiuc este artistul care respectă și impune respect, altruistul și înțeleptul și mai ales o personalitate care își iubește și trăiește cu demnitate rolul de om, artist și cetățean.

Are o sensibilitate copleșitoare și o libertate de expresie care ar trebui predate în școli.

‘‘Dorinţa mea cea mai mare şi cea mai profundă este să ajung un actor foarte mare… am impresia că mă aflu pe drumul ăsta, dar încă n-am ajuns la capătul lui. Mai e mult, mai e mult de mers până acolo. Deci îmi doresc toate acestea, pentru că, poate, cine ştie cum, cinci minute înainte de sfârşitul vieţii mele să pot spune – da, domnule, am ajuns”, mărturiseşte cu modestie Victor Rebengiuc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

De același autor

Related Articles