Anul 2023 este și Centenarul Monica Lovinescu, 100 de ani de la nașterea, pe 19 noiembrie 1923, a celei mai rafinate voce de la Radio Europa Liberă.
Monica Lovinescu provine dintr-o apreciată familie de intelectuali, a fost singura fiică a lui Eugen Lovinescu şi Ecaterina Bălăncioiu. De asemenea, verişoară cu Anton Holban, Vasile Lovinescu şi Horia Lovinescu, soţia lui Virgil Ierunca.
La vârsta de opt ani,1931, i se publică un basm în revista Dimineața copiilor, iar la vârsta de 15 ani îi apar nuvele și schițe în revistele Vremea și Kalende sub pseudonimul „Ioana Tăutu”.
După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul În contratimp în „Revista Fundațiilor Regale”, iar după război scrie critică teatrală în ziarul „Democrația” al lui Anton Dumitriu.
În anul 1942 a terminat liceul în București, iar în 1946 a obținut licența în Litere la Universitatea București.. Lucrează ca asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru condus de acesta.
Monica Lovinescu este una dintre cele mai luminoase figuri ale culturii române. Prezenţa sa publică a fost şi continuă să fie una exemplară – şi etic şi estetic. Din anul 1947 a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea „Teze și antiteze la Paris”.
Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții. Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în anul 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist.
În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenți palestinieni trimiși de Securitate la ordinele lui Ceaușescu. Este transportată în stare de comă la spital. După cinci zile părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză și pentru a denunța agresiunea la microfonul Europei Libere
„Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 si jumătate după-amiaza. În curtea din fața casei se aflau doi necunoscuți (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipă). Primul care mi-a ieșit în față m-a întrebat în franțuzește, cu accent, dacă sunt “Madame Monica”. Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franța nu se întrebuințează “domn” sau “doamna” alături de un prenume). Avea un plic mare în mână și mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă să mi-l citească. Am simțit că e ceva suspect și am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut și al doilea și au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoștința, dar am apucat să țip. Un trecător (funcționar la poștă) s-a repezit și i-a pus pe fugă,” preciza Monica Lovinescu.
După Revoluție, a ales să rămână în Franța alături de Virgil Ierunca, supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani. Rămășițele lor pământești au fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu onoruri militare.
„… revelaţia mitocăniei, prostiei, inimaginabilului prost-gust sigur de el. E ca o transformare biologică a acestui popor, nu numai a limbii, dar şi a înfăţişării sale. Imposibil să crezi că ţara asta a fost odată civilizată. Uluitor, orice râs îngheaţă pe buze. Se confirmă marea noastră spaimă. Va mai putea fi recuperat ceva? Nu printre scriitori şi artişti (cu ei nu e nici un decalaj), dar în toate celelalte pături sociale. S-au îngroşat cefele, s-au mitocănit feţele, s-au idiotizat expresiile”, mărturisea Monica Lovinescu.
Înainte de anul 1989, Monica Lovinescu a fost vocea tuturor celor care nu puteau să aibă o voce, iar după 1989 a fost un soi de memento al faptului că societatea și politica românească continuă să fie lipsită de criterii, iar deciziile importante sunt luate tot fără exigență etică.
Radio România Cultural o omagiază, în perioada 2 octombrie-19 noiembrie, pe Monica Lovinescu, jurnalistă și însemnat critic literar în perioada de după război, cea mai importantă voce feminină a exilului românesc.
Teatrul Național Radiofonic va realiza un spectacol de teatru dedicat acestei voci unice a culturii noastre, iar pe 19 noiembrie RRC va transmite, în direct de la Ateneul Român, Gala Monica Lovinescu, organizată de Editura Humanitas și Fundația Humanitas Aqua Forte.
Deși, mai bine de o jumătate de secol nu a trăit în România , a iubit România şi a slujit-o, în numele adevăratelor valori de expresie. Intelectual rafinat, critic literar, comentator, analist politic, vocea ei inconfundabilă rămâne una din puţinele surse de încredere și putere pe care generaţii de români au simțit-o în eterul undelor Europei Libere.
Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții.
Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în anul 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist. După Revoluție, a ales să rămână în Franța,alaturi de Virgil Ierunca, dar un regret a măcinat-o până la finalul vieții, faptul că nu a scris Cartea Mamei.
În memoria celei care i-a dat viață și apoi a murit în chinuri în închisorile comuniste:
„Eu am de ce s-o admir pe mama, nu doar pe intelectuala care a fost, dar şi pe eroina care a devenit în închisoare, refuzând cu preţul vieţii să dea Securităţii armele (o scrisoare către mine) pentru a mă şantaja. Atunci şi acolo, mama m-a născut a doua oară. După ce-mi dăduse viaţa, mi-a dat şi libertatea să mă comport după firea mea, fără a avea de ales între sinucidere sau a deveni unealta „lor”. Or, cum să găsesc cuvintele pentru a o descrie pe mama fără a cădea în clişeele sublime? Trebuie probabil să ai geniu, iar eu n-am nici măcar talent. Cel puţin nu destul pentru a rivaliza cu un astfel de Model. Totuşi, o singură carte aş fi vrut să scriu: tocmai Cartea Mamei”, a fost regretul Monicăi Lovinescu.
Pe 20 aprilie 2008, Monica Lovinescu a urcat la cele sfinte, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de lângă Paris. Vocea exilului și demnității românești se stingea la Paris… Urnele cu cenușa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca au fost duse în România și depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său.
În anul 2000, Monica Lovinescu a donat apartamentul fundației Humanitas Aqua-Forte în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureștean. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu și-a donat casa din Paris, statului român, pentru a deveni un loc de studiu și de găzduire pentru cercetători și bursieri români.
„Un adevăr care face rău este oricând preferabil unei minciuni agreabile”, este unul dintre citatele favorite ale sale, iar adevărul ei rămâne adevărul nostru, un fel de postament testamentar pentru instaurarea bunului simţ în democraţia originală.
Foto Radio România Cultural
