Pe 13 martie 1907, se năștea în București, Mircea Eliade, student al lui Nae Ionescu și mentor al filosofului Mihai Șora, de asemenea și al lui Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, scriitor și eseist care și-a dat doctoratul de stat la Sorbona în ianuarie 1987, cu teza “Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes”, sub conducerea profesorului Michel Meslin care dezvolta lucrarea despre gnosticism, susținută cu un juriu al cărui președinte a fost chiar ,Mircea Eliade.
Istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor la Universitatea din Chicago, Eliade a murit la data de 22 aprilie 1986, în Chicago!
A terminat învățământul primar la școala de pe strada Mântuleasa, apoi a devenit elev la “Colegiul Spiru Haret”. A devenit interesat de științele naturii și de chimie și a început să scrie piese scurte pe subiecte entomologice.
Încă de la vârsta de 14 ani a început să scrie articole de entomologie, iar mai târziu a scris primele sale romane.
La 12 mai 1921, Eliade debutează cu articolul „Duşmanul viermelui de mătase”, în „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor”, nr. 21.
În anii 1922-1923, concepe prima lucrare mai amplă, „Romanul adolescentului miop”, bazat pe viața lui din liceu, un adolescent precoce cu ambiții literare, pe atunci. Romanul va ramâne timp de peste 60 de ani necunoscut publicului, şi va fi descoperit abia după moartea autorului și publicat în 1989, în România.
Eliade a început să înveţe limba italiană, pentru a-l putea citi în original pe Papini – jurnalist, eseist, critic literar, poet și romancier -, engleza, pentru a-l putea citi pe James George Frazer – antropolog cultural și social, teolog și magistrat scoțian, a cărui lucrare reprezentativă din domeniul combinat al antropologiei culturale, religioase și sociale este „Creanga de Aur”, în 12 volume, dedicată credințelor și practicilor religioase ale populațiilor primitive – , studiază ebraica şi persana.
În octombrie 1925, este admis la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucuresti.
În noiembrie 1926, devine redactor la ziarul „Cuvântul”, iar în martie-aprilie 1927, realizează prima călătorie în Italia, unde îl vizitează pe Giovanni Papini, care va avea o influenţă deosebită asupra adolescentului şi tânărului Mircea Eliade. Aceasta va afirma despre Papini: „Doar persoanele sterile și mediocre se preocupă de perfecta coerență a gândurilor propri și sunt obsedate de teama de a greși. Papini a greșit de multe ori, s-a contrazis cu furie până a se compromite. Și totuși opera sa a rămas unitară, pusă la punct și corectă de la prima până la ultima pagină.”
Între aprilie şi iunie 1928, s-a aflat la Roma, unde va studia asiduu în biblioteci şi va scrie articole pentru „Cuvântul”.
În octombrie 1928, este licenţiat în filosofie al Universităţii Bucureşti, teza de absolvire fiind intitulată „Contribuţii la filosofia Renaşterii.”
După cultura italiană, filosofia indiană a devenit a doua pasiune a lui Eliade. A obținut o bursă particulară și a început să studieze limba sanscrită și Yoga. Se întoarce la București, își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga, iar în 1933 romanul “Maitreyi” capătă o mare popularitate. În anul 1957, Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie, iar reputația sa crește de la un an la altul și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre și primește mai multe doctorate “honoris causa”.
La 16 ianuarie 1932, la ora 21:30, Eliade susţine prima din cele 50 de conferinţe rostite la Radio Bucureşti, intitulată „Apă cu flori şi cadavre”.
Tot în această perioadă, începe colaborarea la „Vremea”, continuă să publice în „Cuvântul” şi îi este publicată prima sa carte de eseuri, „Solilocvii”, la Editura Cartea cu semne.
În aprilie 1933, îi este publicat, la Editura Cultura Naţională, romanul „Maytrei”, care îi va aduce celebritatea, la doar 26 de ani.
În iunie 1933, Eliade devine doctor în filosofie cu teza despre Yoga, comisia de examinare avându-l ca preşedinte pe Dimitrie Gusti şi raportori pe P.P. Negulescu şi C. Rădulescu-Motru, atribuindu-i calificatiful „Magna cum laude”.Devine, apoi, suplinitor la catedra de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu, cursul pe care îl ţinea fiind deschis cu „Problema răului în filosofia indiană”.
Mircea Eliade, conferinţa cu titlul “Maica Domnului”, Postul Radio România, 11 aprilie 1936, ora 21:00, Sursa: Arhiva SRR
În decembrie 1938, îi apare romanul „Nuntă în cer”, la Editura Cugetarea, iar între 10 aprilie şi septembrie 1939, devine ataşat cultural la Legaţia română de la Londra.
Între anii 1941-1944 este numit consilier cultural la Lisabona, perioadă în care va învăţa limba portugheză şi va lucra la „Tratul de istoria religiilor” şi la „Mitul veşnicei reîntoarceri”.
La 12 februarie 1941, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti are loc premiera „Iphigeniei” de Mircea Eliade, sub direcţia de scenă a lui Ion Şahighian.
În perioada următoare îi sunt publicate volumele „Comentarii la legenda Meşterului Manole, la Editura Publicom, şi „Insula lui Euthanasiusi”, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.
După moartea soţiei sale, Nina, în anul 1944,Eliade va intra într-o depresie puternică. Va încerca să se trateze singur.
În perioada următoare, Eliade se va îngriji de fiica soţiei sale dispărute, Adalgiza (Giza), alături de care, în 1945, se va muta în Franţa. Aici este invitat să ţină cursuri la prestigioasa universitate Sorbona şi va colabora la reviste precum „Critique” (condusă de Georges Bataille), „Revue de l’Histoire des religiones”, „Comprendre” au „Paru”.
În mai 1948, îi apare, la Editura Gallimard din Paris, volumul „Tehnique du Yoga”, apoi participă, la Paris, la Congresul Internaţional al orientaliştilor.
În 18 ianuarie 1949, la Editura Payot din Paris îi apare „Tratatul de istorie a religiilor”, apoi va începe să scrie pentru ceea ce avea să devină o capodoperă a sa, „Noaptea de Sânziene”.
La 9 ianuarie 1950, Eliade se va recăsători cu Christinel Cotescu, o româncă aflată în exil, urmaşa unei familii de boieri şi sora soţiei lui Ionel Perlea. Ea va rămâne cunoscută în cercul apropiaţilor familiei cu prenumele Georgette.
“Doamna Christinel și-a dorit și era aproape sigură că va muri pe 9 martie, ziua de naștere a soțului ei. Ea și-a dorit să fie incinerată și să aibă o înmormântare simplă ca a lui Mircea Eliade. De altfel, doamna a murit ușor, dacă se poate spune așa“.
Christinel Eliade, născută Cotescu și cunoscută în cercul celor apropiați și sub prenumele de Georgette, a fost cea de-a doua soție a lui Mircea Eliade. Cei doi s-au întâlnit la Paris, în anul 1945, când Mircea Eliade vizita cercurile de români aflați acolo dinainte sau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Familia lui Christinel Cotescu se stabilise în capitala Franței cu mulți ani înainte. Cei doi s-au căsătorit, fiind cununați de filosoful Emil Cioran. În anii ’50, Mircea și Christinel Eliade au plecat la Chicago, în SUA, unde și-au petrecut tot restul vieții.’’
În iulie 1959, îi apare nuvela fantastică „La ţigănci”, iar la editura Gallimard, îi este publicat volumul „Naissances mystiques. Essai sur quelques types d’initiation”.
Începând cu anul 1960, Mircea Eliade este conducătorul publicaţiei „History of religions”, alături de J.M. Kitagawa şi Charles Long.
Va colabora la Encyclopedia of World Art din New York, iar Universitatea din Chicago îi conferă titlul de „Sewele L. Avery Distinguished Service Professor”.
La 10 februarie 1966, „Times” îl numeşte pe Eliade „savant al simbolurilor”, iar la 11 mai, acelaşi an, devine membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe.
În 1969, Universitatea din Chicago publică, sub îngrijirea lui J.M.Kitagawa şi Charles Long, volumul „Mit şi simbol. Studii în onoarea lui Mircea Eliade”, iar la Bucureşti, Editura pentru literatură tipăreşte două volume din beletristica lui Eliade: „Maitrey” şi „Nuntă în cer”, sub îngrijirea lui D. Micu, respectiv „La ţigănci şi alte povestiri”, sub îngrijirea lui Sorin Alexandrescu. Era un semn al reabilitării lui Eliade de către autorităţile comuniste, un proces care începuse încă din vremea conducerii lui Dej.
Îi iunie 1970 devine membru corespondent al Academiei Britanice, apoi îi apare, la Paris, la Editura Payot, „De Zalomoxis a Gengis-Khan”, o sinteză excepţională pe tema miturilor geto-dacice şi a capodoperelor folclorului românesc în care acestea s-au întruchipat.
În 1976, este desemnat „Doctor Honoris Causa” al Universităţii Sorbona, apoi, în februarie 1977, va citi, în faţa membrilor Academiei Belgiene, un discurs inaugural despre Martha Bibescu, în fapt un strălucit elogiu adus culturii române, un act de profund patriotism.
În anul 1978, numarul 33 din „Cahiers de l’Herne” îi este dedicat integral lui Mircea Eliade, cu studii şi articole laudative semnate de prestigioşi savanţi din România, America sau Franţa.
În perioada următoare, în întreaga lume vor fi publicate numeroase volume ale lui Eliade, în semn de apreciere a valorii gândirii şi scrierilor sale.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că Editura Gallimard va publica, în volume, „Jurnalul” lui Eliade, un veritabil document al vieţii şi operei sale.
În 17 martie 1982, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Calinescu” din Bucureşti organizează un colocviu dedicat lui Mircea Eliade cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viaţă.
În ultimii ani de viață, în ciuda problemelor de sănătate, Eliade a continuat să lucreze și a editat cele 18 volume de enciclopedia religiilor, ba chiar a adunat să adune contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și a proiectat un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar.
„Asta n-o vor înțelege ei niciodată: că nu ești dator să ajungi ceva, că nu trebuie să parvii nicăieri, că ceea ce importă în primul rând este să fii tu și să poți rămâne tu însuți în orice împrejurare a vieții,” sublinia Mircea Eliade , în cartea sa Întoarcerea din rai.
În iulie 1984, Mircea Eliade primeşte Legiunea de Onoare, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Universitatea Sorbona, apoi, în aprilie 1985, va susţine mai multe conferinţe la Universitatea Washington, unde i se decernează titlul de „Doctor Honoris Causa”, iar în luna mai, Universitatea din Chicago atribuie numele lui Mircea Eliade catedrei de istoria religiilor.
La 14 aprilie 1986, Eliade manifestă simptome de congestie cerebrală, însă analizele medicale la care este supus scot la iveală un cancer generalizat.
La 22 aprilie 1986, la ora 9:40, Mircea Eliade a plecat în veșnicie, la vârsta de 79 de ani.
Serviciul funerar şi incinerarea au avut loc a doua zi, la Capela Rockfller din Hyde Park, campusul Universităţii din Chicago, unde au citit din opera lui, în limbile română, franceză şi engleză, unii dintre cei mai apropiaţi prieteni, între care Saul Below, Paul Ricoeur, Wendy O. Fleherty sau Ioan P. Culianu.
În întreaga lume, au apărut ediţii ale operelor sale, articole laudative, omagii la adresa personalităţii excepţionale care a fost Mircea Eliade.
Post-mortem, a devenit membru al Academiei Române.
La sfârşitul anului 2001, Editura Humanitas a publicat, în colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune – Editura Casa Radio, un volum inedit conţinând transcrierea a 50 de conferinţe radiofonice susţinute de Mircea Eliade între anii 1932 şi 1938. Prelegerile se înscriau într-un proiect mai amplu, datorat lui Dimitrie Gusti care, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii, a creat, în anul 1930, o emisiune culturală remarcabilă, „Universitatea Radio”, cea mai longevivă emisiune a radioului public românesc, care era difuzată zilnic şi era realizată de tineri intelectuali printre care Constantin Noica, Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Ionel Jianu.
O mare parte din conferinţele radiofonice ale tânărului – pe atunci – Eliade, proaspăt reîntors din India, împărtăşesc, cu exaltare şi observaţie erudită, o parte din experienţa indiană, având ca temă desăvârşirea interioară în miezul misterului indian, într-o serie excepţională de prelegeri-confesiune, lirice, autentice.
Românilor le-a rămas opera genială a lui Mircea Eliade prin care pot răspunde provocărilor culturale oricând și oriunde, dar pentru asta trebuie doar să-l citească și să-i respecte memoria, fiindcă prin cultură găsim drumul către victorie, altfel rămânem pe cel către pierzanie.
