Personalitatea zilei, Eugen Ionescu, o conştiinţă morală a culturii şi a umanităţii secolului al XX-lea

Regele Teatrului Absurd-Eugen Ionesco- domină prin avertismentul său artistic și lumea acestui nou secol… Teatrul lui, în frunte cu „Rinocerii”, rămâne un avgertisment împotriva pericolului dezumanizării, ce ameninţă fiinţa umană, societatea şi omenirea!

Articol editat de Anca Bălălău, 26 noiembrie 2023, 20:15

S-a născut pe 26 noiembrie 1909,acum 114 ani la Slatina din tată român ,Eugen Ionescu, avocat, funcţionar public și mamă franțuzoaică, Marie-Thérèse Ipcar.

Eugen Ionescu și-a petrecut copilăria și adolescența pendulând între România și Franța, fie cu mama și bunicii materni, la Paris şi în satul La Chapelle-Anthenaise, în nord-vestul Franţei, fie cu tatăl său și noua soţie a acestuia Lola, la București.
L-a respins iubindu-l cu disperare, fascinat de personalitatea și autoritarismul lui, obsedat, și în visele lui, de chipul acestuia, după cum însuși mărturisește, pentru a-l ierta, la maturitate, și a se reconcilia cu părintele său valah spre anii din urmă. Încredințat, împreună cu sora lui ,Marilina, de instanță tatălui, adolescentul, inadaptat, revoltat, urmează Liceul Sfântul Sava (cu bacalaureatul la Craiova) și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o termină în 1934.
Face parte dintr-o generație strălucită a culturii românești, care cuprinde figuri prestigioase de intelectuali:Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian și alții, tineri animați de un suflu impetuos al înnoirii morale şi culturale, al renașterii României – o Românie aflată, în urma primului război mondial, la ceasul miracolului istoric –, al reconstrucției ei prin cultură, printr-o puternică infuzie de spiritualitate și civilizație europeană, cu valorizarea fondului identitar românesc, printr-o nouă mentalitate în ritm cu idealurile timpului și ale unei Europe înviate din propria cenușă.

A rămas în istoria culturii universale sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze,fiind scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze -fotoliul nr. 6. Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Dealtfel, modelele literare românești ale lui Eugène Ionesco au fost Caragiale și Urmuz, de la care a preluat ilustrarea clișeelor vietii, a stereotipiilor de limbaj sau înserarea anormalului în cotidian.

Opera sa, împărțită de critici în două perioade, a ridiculizat momente banale din viețile oamenilor însă, fiecare dintre piesele sale pune accentul pe singurătate și pe o subiectivă lipsa de importanță a existenţei umane:
’’ Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm.Eu n-am putut niciodată să ințeleg diferența care se face între comic și tragic. Comicul, fiind intuiţia absurdului, îmi pare mai disperant decât tragicul. Comicul nu oferă nici o ieşire. Spun «disperant», dar în realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare sau de speranță. Cât despre logică, despre cauzalitate, să nu mai vorbim. Trebuie să le ignorăm cu totul. S-a sfârșit cu drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic. Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţa ne apropie’’.

Proiecţia ionesciană este de actualitate și transfigurează în temeni dramatici eşecul omului, derapajele morale, extremismele sociale şi politice, marile rătăciri ale civilizaţiei, sfâşiate de forţe contrare, dominate de setea inexpiabilă de putere. Piesa “Rinocerii” ce apare în 1959, arată o lume însângerată de tragedii, copleşită de forţele întunericului: ascensiunea nazismului, fascismul, genocidul lui Stalin în Uniunea Sovietică, cel de-al doilea război mondial, holocaustul, comunismul cu crimele în masă, cu lagărele de concentrare şi închisorile lui, gulagul, distrugerea elitelor, exterminarea omului, sârma ghimpată în jurul libertăţii, dictaturile şi sistemele totalitare etc.
Oamenii transformaţi în fiare, suferind de un rău insidios, profund, o maladie devastatoare a secolului, de o criză adâncă a identităţii umane, bolnavi de putere, însetaţi de sânge. Rinocerita, boala generată de germenii forţelor obscure care zac în fiinţa umană, nu a fost niciodată eradicată. Ea rămâne în stare latentă, gata să se reactiveze, ca un virus care doarme în adâncul celulelor și care poate, în situaţiile de vulnerabilitate, să se trezească, să infecteze şi să contamineze întregul organism al individului şi al societăţii.

“Rinocerizarea” defilează în alte haine, dar rămâne un pericol pentru toţi, cei ccare aşteaptă momentul să izbucnească şi să genereze noi metamorfoze în masă. Ironic, rinocerizarea de azi se întâmplă sub auspiciile valorilor unui nou umanis şi ale drepturilor omului.
Rinocerii păşesc semeţ şi apăsat şi rostesc vorbe grave, scriu cărţi şi încearcă să-i modeleze pe ceilalţi după chipul şi asemănarea lor. Ceea ce îi defineşte este conformismul, autoplasarea în tiparele societăţii şi autolimitarea.

În plan estetic, opera lui este creaţia unui geniu al literaturii universale. Teatrul lui Ionescu, în frunte cu „Rinocerii”, rămâne un AVERTISMENT împotriva pericolului dezumanizării, care ameninţă fiinţa umană, societatea şi omenirea.

A rămas în istoria culturii universale sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze,fiind scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze -fotoliul nr. 6. Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.
Dealtfel, modelele literare românești ale lui Eugène Ionesco au fost Caragiale și Urmuz, de la care a preluat ilustrarea clișeelor vietii, a stereotipiilor de limbaj sau înserarea anormalului în cotidian.
De peste 66 de ani, peste 18.500 de spectacole, un record mondial absolut pentru o piesă jucată fără întrerupere în aceeași sală de teatru.
Toate aceste reprezentații neîntrerupte „Cântăreața cheală” și „Lecția” s-au desfășurat și se desfășoară la Théâtre de la Huchette din Paris.
Prima piesă a lui Ionesco, Cântăreața cheală, avusese premiera în 1950 la un mic teatru de avangardă, Théâtre des Noctambules, în regia lui Nicolas Bataille. Piesa fusese apreciată de criticul Jacques Lemarchand și de câțiva mari scriitori (Queneau, Salacrou, Paulhan), dar nici publicul, nici critica n-au aderat la formula de teatru al absurdului propusă de Ionesco.

Un an mai târziu, în 1951, are loc la Théâtre de Poche, întâmpinată cu aceeași răceală, premiera Lecției, în regia lui Marcel Cuvelier. În 1957, cei doi regizori, împreună cu scenograful Jacques Noël, au ideea de a relua piesele într-un mic teatru din Cartierul latin, Théâtre de la Huchette, cu o scenă de câțiva metri pătrați și cu o capacitate de 90 de locuri. Au beneficiat, atunci, de sprijinul material și moral al celebrului regizor de film Louis Malle. Succesul a venit curând.
De atunci, Cântăreața cheală este programată seară de seară la orele 19, iar Lecția la orele 20.
Regia, decorurile și costumele au rămas aceleași, doar actorii s-au schimbat.

Théâtre de la Huchette a devenit, grație celor două piese ale lui Ionesco, unul din punctele de atracție ale Parisului. I s-a consacrat și o carte, semnată de Gonzague Phélip, Fabulosul roman al teatrului Huchette (Gallimard, 2007).

Motivul sau motivele pentru nu s-a reîntors în țară după 1990 reprezintă un motiv de introspecție amar… Fără umor, condiţia tragică a destinului uman devine insuportabilă. Aşa a crezut întotdeauna Eugène Ionesco. Și cu acest gând a traversat aproape un secol de viață. Avea 85 de ani, când a murit, la Paris,pe 28 martie 1994, în țara pe care a iubit-o cu adevărat, deși nu fără rezerve. În schimb, cu România relația n-a fost una foarte fericită…

Foto Rador