S-a născut la 29 februarie 1936, la Bulzeşti, judeţul Dolj și chiar dacă
despre data sa de naştere au existat anumite dispute, fiind trecute în lucrări biografice zilele de 18, 19, 28 sau 29 februarie, în realitate, deşi în buletin avea trecută data de 19 februarie, data naşterii sale este 29 februarie.
A fost dramaturg și cel care alături de Nichita Stănescu, a revitalizat imaginea poeziei româneşti, prozator, eseist şi traducător, dar și ministru al culturii după 1989.
Creaţiile lui Marin Sorescu s-au bucurat de o largă apreciere şi peste hotare, lucrările sale fiind traduse în peste 20 de ţări, care i-au publicat peste 60 de cărţi în varianta locală.
Mai puţin cunoscută este pasiunea lui Sorescu pentru pictură, aceasta fiind materializată prin numeroase expoziţii în ţară şi peste hotare, remarcându-se prin expoziţiile personale de la Brașov – în 1989, Cluj-Napoca – în 1990, sau Bucureşti – în 1992, dar şi prin cele din străinătate, din Irlanda – în 1991 şi Paris – în 1992, când a participat la o expoziție colectivă.
Sensibil, purtând în sângele cuvintelor pasteluri de sentimente, Marin Sorescu este mereu actual, mereu surprinzător și mereu de neegalat.
‘’Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu‘‘, este tulburătoarea sa mărturisire în Iona!
Un copil simplu care a urmat cursurile școlii primare în satul natal, apoi a continuat studiile la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova; în continuare a studiat la Școala medie militară din Predeal. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, la Facultatea de Filologie (1955-1960), licențiat în limbi moderne.
După absolvirea facultăţii, în 1960, Marin Sorescu a venit în București și a fost numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde debutase cu versuri, cu un an în urmă – , în anii 1960-1961, apoi a devenit redactor la „Luceafărul”, între anii 1961-1965, revistă la care și publica.
În anul 1964 îi trimite câteva din poeziile pe care le-a realizat lui George Călinescu, care avea să remarce că „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“. În fapt Călinescu a fost primul şi singurul critic literar care a anticipat vocația lui Marin Sorescu. La 23 octombrie 1964, Călinescu a publicat, entuziast, tableta „Un tânăr”, în „Contemporanul” şi astfel talentul lui Marin Sorescu a primit un elan semnificativ în cariera sa literară.
A fost membru al Programului Internațional pentru Scriitori la Universitatea din Iowa – SUA.
Într-o postfață la volumul Tinerețea lui Don Quijote Marin Sorescu susține că actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care, petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac. Poezia trebuie să fie clară, nu coborâtă la nivelul comun de înțelegere, pe cât posibil concisă, spre a avea parte de o critică lungă și personală, originală fără ostentație. Cam toate aceste însușiri se pot recunoaște în poezia sa, de predilecție în versuri albe, comunicative, adesea presărate cu ironii și autoironii, într-un limbaj care nu ocolește familiaritatea în sens filistin…
Actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime”, mărturisea regretatul poet.
Printre volumele cele mai cunoscute se numără „Tușiți”, „Suflete, bun la toate”, precum și ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci”, un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.
În dramaturgia lui, Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele: Iona, Paracliserul și Matca.
Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan, precum în ”Există nervi”, teatrul istoric în ” A treia țeapă” și ” Răceala”, sau comedii, precum ”Vărul Shakespeare”, al căror armă primordială este chiar ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.Umorul oltenesc și patima cu care a iubit viața, dar și fiorul efemerului ei, stăpânește Universul Marin Sorescu.
Marin Sorescu a fost şi un remarcabil traducător, transpunând întegral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul ”Lirice”.
Aprecierea de care se bucura în România a avut de suferit în anii ’80, când, în urma participării la şedinţele unei organizaţii mistice internaţionale, „Meditaţia transcendentală”, a intrat în dizgraţia regimului Ceauşescu, fiind consemnat la domiciliu forţat, pentru o perioadă, ulterior intervenind în favoarea sa, cu succes, Adrian Păunescu, pe atunci foarte influent.
În 1991 primeşte Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena pentru întreaga activitate, în 1992 devine membru titluar al Academiei Române, însă fiindcă după Revoluţie, poetul s-a numărat printre scriitorii, puţini, dar vizibili, care l-au susţinut pe Ion Iliescu, începe să piardă, tocmai pe tărâm politic, aprecirea şi simpatia de care se bucura în viaţa literară.
Tot în anul 1992, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”.
„Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Mie mi s-a omorât timpul, Onorată instanţă… Mi se pare mie sau e târziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a facut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană”, am putea socoti testamentul liric al celui care a plecat să moară puţin acum 28 de ani pe 8 decembrie 1996, Marin Sorescu.
