Mihai Eminescu, ultimul romantic al lumii

“Vesel și trist,comunicativ și ursuz… ciudată amestecatură,… fericită pentru artist, dar nefericită pentru om,, îl descria Titu Maiorescu pe Mihai Eminescu, cel născut pe 15 ianuarie 1850,ca cel de-al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Articol editat de Anca Bălălău, 15 ianuarie 2026, 06:00

Anii copilăriei îl regăsesc la Botoşani şi Ipoteşti, unde are parte de libertate totală în mijlocul naturii.
Cu Mihai Eminescu, Mihail Eminovici pe numele său real, „omul deplin al culturii românești” -se naște literatura poetică română sub auspiciile geniului lui și forma limbii naționale, care și-a găsit în poet cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.

Între anii 1858-1860, a urmat clasele a III-a şi a IV-a la „National Hauptschule” din Cernăuţi, apoi, în perioada 1860-1863, este înscris la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, unde repetă clasa a II-a, iar la 16 aprilie 1863 părăseşte definitiv cursurile, deşi era foarte bun la învăţătură.

În anul 1864, Mihai solicită Ministerului Învăţământului din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier, însă este refuzat. În acelaşi an, la 5 octombrie, intră ca practicant la Tribunalul din Botoşani, şi, mai apoi devine copist la comitetul permanent judeţean, în aceeaşi perioadă „pribegind” alături de Trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, prin diferite spectacole şi turnee.
În 11 martie 1865, tânărul Eminovici primeşte paşaport pentru trecerea în Bucovina, apoi este ţinut în gazdă la profesorul său Aron Pumnul, fiind şi îngrijitor al bibliotecii acestuia.

Un an mai târziu, la 12 ianuarie, după trecerea la cele veşnice a lui Aron Pumnul, este tipărită o broşură dedicată acestuia, în care Eminovici semnează una din poezii, „La moartea lui Aron Pumnul”.
În 25 februarie, publică în revista „Familia”, poezia „De-aş avea…”, sub numele de Mihai Eminescu, pe care poetul l-a adoptat, de aici înainte.

La 16 iulie 1866, aceeaşi revistă îi publică poezia „Din străinătate”, urmată de noi creaţii ale poetului care văd lumina tiparului – „Speranţa”, şi „Misterele nopţii”.

În august participă la adunarea anuală a „Astrei”, apoi ajunge la Bucureşti, unde intră, ca sufleur şi copist, în trupa lui Iorgu Caragiale, cu care merge în turnee la Brăila, Galaţi sau Giurgiu.
În anul 1868, devine sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care cuprindea actori de la mai multe teatre, şi cu care Eminescu merge în turnee la Braşov, Sibiu şi Timişoara.

În acest periplu îl cunoaşte pe Iosif Vulcan, care îi publică poeziile „La o artistă” şi „Amorul unei marmure”, în „Familia”, apoi se stabileşte la Bucureşti, unde îl cunoaţşte pe I. L. Caragiale şi este angajat ca sufleur şi copist al Teatrului Naţional.

La 1 aprilie 1869 întemeiază, alături de alţi tineri creatori, cercul literar „Orientul”, care avea ca preocupare culegerea de poezii populare şi documente referitoare la istoria ţării, lui Eminescu fiindu-i repartizată culegerea de texte şi documente din regiunea Moldovei.

Eminescu, pribeag până atunci, se împacă cu familia, după ce tatăl său îi promite sprijin pentru a urma cursuri universitare la Viena, iar la 2 octombrie, se înscrie la Facultatea de filosofie ca simplu auditor, fiindcă nu avea diploma de bacalaureat.

Este mediul în care îi cunoaşte pe Ioan Slavici, împreună cu care activează, alături de tineri din Transilvania şi Bucovina, în societatea studenţească „România jună”. În această perioadă, pe lângă setea de cultură şi activitatea literară, abordează şi probleme precum situaţia politică a românilor şi a altor naţionalităţi conlocuitoare din Austro-Ungaria, mărturie în acest sens fiind articolele acide publicate în „Federaţiunea”. La 15 aprilie 1870 publică în revista „Convorbiri literare”, poezia „Venere si Madonă”, iar la 15 august, „Epigonii”.

La 8 aprilie 1871, „România jună” îşi alege conducerea, Slavici devenind preşedinte, iar Eminescu, bibliotecar.

La 15 august are loc serbarea de la Putna, în jurul mormântului lui Ştefan cel Mare, prilej pentru Eminescu să-şi revadă locurile copilăriei.

În toamnă, după exacerbarea unor opinii contradictorii în cadrul „României june”, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Este momentul în care Titu Maiorescu scrie despre meritele literare ale lui Eminescu, el fiind caracterizat ca „poet în toată puterea cuvântului”.

Anul 1872 este dominat de periplul la Viena, de publicarea altor creaţii ale sale – „Înger şi Demon” şi „Floare albastră” şi de plecarea la Berlin, unde se înscrie la Universitate, pentru a studia filosofie, istorie, economie şi drept. Pentru a se putea întreţine, este angajat la consulatul român de la Berlin, condus de Teodor Rosetti, care avea să îi asigure, mai apoi, o mărire de salariu, pentru a susţine, pe mai departe, şederea sa la Berlin.

În această perioadă, Eminescu începe să prelucreze crâmpeie din foloclorul românesc, iar activitatea sa creatoare va avea ca finalitate „Călin” şi, mai ales, capodopera „Luceafărul”.
Între 17 ianuarie şi 7 mai 1874, Eminescu poartă o corespondenţă consistentă cu Titu Maiorescu, care îi sugera poetului să-şi obţină doctoratul în filosofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi, însă Eminescu abandonează acest demers, se întoarce în ţară şi este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi.

În acelaşi timp, Eminescu predă lecţii de logică la Institutul academic, în locul lui Xenopol, iar „Convorbiri literare” îi publică „Împărat şi proletar”.

În anul următor, Eminescu propune spre achiziţionare, într-un raport datat 6 martie şi adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, o listă consistentă de tipărituri şi manuscrise vechi.
La 1 iulie 1875, Eminescu este numit revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui.

La 14 martie 1876, în cadrul prelegerilor publice ale „Junimii”, susţine conferinţa „Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, apoi redactează un raport elogios asupra activităţii didactice a lui Creangă, destinat ministerului Învăţământului, iar marele nostru povestitor devine membru în „Junimea”.
După schimbarea guvernului, un raport adresat Ministerului Învăţământului cere ca Eminescu să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase”, în vremea în care activa ca bibliotecar, însă Parchetul din Iaşi decide clasarea cauzei.

În perioada următoare, Eminescu primeşte postul de corector şi redactor la gazeta „Curierul de laşi” – unde a redactat numeroase rubrici, fără semnatură – şi frecventează cu regularitate Bojdeuca lui Creangă. De asemenea, publică cronici teatrale în legatură cu spectacolele la care asistă şi vizitează în dese rânduri casa bătrânului Ştefan Micle, ulterior stabilindu-se la Bucureşti.

După moartea, la 6 august 1879, a lui Ştefan Micle, Eminescu îi scrie Veronicăi, iar văduva lui Micle vine la Bucureşti şi îl roagă să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Cei doi fac planuri de căsătorie, însă ele se vor dovedi nerealizabile. În perioada următoare corespondenţa cu Veronica Micle continuă, pe un ton iritat, iar la 6 decembrie, Veronica se plânge lui Haşdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi respecte promisiunea de a o lua în căsătorie.

În anul 1881, este publicată Scrisoarea I, în „Convorbiri literare” din 1 februarie, a Scrisorii a II-a, la 1 aprilie şi a Scrisorii a III-a la 1 mai.

A urmat publicarea „Luceafărului” şi împăcarea cu Veronica, o relaţie care avea să dea naştere unora dintre cele mai emoţionante scrisori de dragoste, pe care mulţi dintre noi am avut privilegiul să le cunoaştem.

În 1883 a urmat publicarea, în „Familia”, a unor poezii eminesciene precum „S-a dus amorul…”, „Când amintirile…”, „Adio”, „Ce e amorul…”, „Pe lângă plopii fără soţ…” sau „Şi dacă…”, care i-au adus poetului un modest onorariu, singurul din întreaga sa activitate literară.

După mai multe internări în spitale, alternate cu activitatea literară normală, la 23 iunie 1883, Eminescu dă semne de alienare mintală, iar patru zile mai târziu este internat în sanatoriul doctorului Şuţu, pentru ca la 20 octombrie, poetul să fie trimis de prieteni la Viena şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling.
La 8 ianuarie 1884 se stinge din viaţă, la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, iar la 10 februarie, Eminescu se însănătoşeşte, primind o recomandare medicală de a face o călătorie prin Italia. Urmează un periplu de şase săptămâni spre sudul Alpilor până la Veneţia, Padova şi Florenţa.

La 24 septembrie 1884, Eminescu este numit în postul de subbibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi, însă în noiembrie se îmbolnăveşte din nou şi este internat la spitalul Sf. Spiridon.

În anul următor, Eminescu continuă activitatea la bibliotecă şi predă lecţii la şcoala comercială, în vara anului 1886 se îmbolnăveşte din nou, iar la 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, apoi în primăvara anului următor este internat la spitalul Sf. Spiridon.

La 15 iulie 1887, pacientul pleacă la Viena cu recomandare de tratament iar la 1 septembrie revine la Botoşani, unde se află sub îngrijire medicală. În decembrie, trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, susţine un spectacol în beneficiul bolnavului.

Iacob Negruzzi depune la Camera Deputaţilor o petiţie prin care solicita acordarea, de către stat, a unei pensii viagere pentru poet, o lege care avea să intre în vigoare abia în aprilie 1888. Veronica Micle îl convinge pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti, unde îşi recapătă din puteri şi îşi reia, timid, activitatea literară.

Legăturile lui Mihai Eminescu cu Banatul

Despre Mihai Eminescu, patriarhul limbii și literaturii române, ridicat la ceruri cu o sută de ani înainte de Revoluția din 1989, se cuvine a vorbi cu simplitatea firească a gestului prin care îi aprindem o lumânare și-i dăm spre pomenire o cană cu apă, așezate peste un ștergar alb cusut cu margini tricolore.

Miron Cristea, primul Patriarh al României plecat din scaunul episcopal de la Caransebeș, a realizat prima lucrare academică dedicată marelui poet Mihai Eminescu, în anul 1895, pe atunci fiind Elie Cristea, un tânăr doctorand care absolvea studiile de filosofie şi filologie modernă la Budapesta cu o teză intitulată: „Eminescu, viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română“. În cuprinsul ei a fost numit pentru prima dată „Luceafărul Poeziei Româneşti“.

Un manifest al unui ierarh cărturar pentru recunoaşterea de către istoria culturii şi a literaturii române a meritelor celui dintâi patriarh ca eminescolog avant la lettre.

Viaţa lui Eminescu nu este prezentată encomiastic, ci realist. Obiectiv. Nu sunt trecute cu vederea episoadele mai puţin fericite ale poetului. Dar sunt prezentate decent, fără a-i găsi justificări inutile. Specific metodei de lucru a autorului acestei teze este prezentarea unor versuri scrise de Eminescu alături de anumite detalii biografice. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită, unde afirmă despre Eminescu că „a filtrat şi a scos din limba română esenţa ei de frumuseţe, divinul, inefabilul. Nimeni n-a conjugat, aşa cum a făcut-o el, cuvântul cu gândul şi cu simţirea, făcându-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune. Eminescu ne-a învăţat ce poate limba română şi ce putem fi noi prin «limba noastră».

Eminescu și Banatul

În anul 1868 se consemnează lui Mihai Eminescu în Timişoara, cu trupa Teatrului Naţional condusă de Mihail Pascaly, din care făcea parte, ca sufleur, copist de roluri şi secretar particular al directorului, în turneul lor prin Ardeal și Banat din mai până-n septembrie 1868.
Teatrul obţinuse viza oficială a Consulatului general austriac din Bucureşti. S-a trecut frontiera pe la punctul de control Predeal, “în diligenţe ori în chervane braşoveneşti”, şi călătoria a durat trei zile de la Bucureşti până la Braşov.

Revistele timpului consemnează generos evenimentul

Turneul, până în septembrie, a străbătut şase oraşe: Braşov (17 mai -15 iunie), Sibiu (18 -29 iunie), Lugoj (4-26 iulie), Timişoara (28 iulie – 31 iulie), Arad (1 august-27 august), Oraviţa (31 august).
Ziarul sibian “Hermannstadter Zeitung” din 18 iunie va publica şi lista membrilor ansamblului: damele Catinca Dimitrescu, Maria Vasilescu, Matilda Pascaly, Maria Gestianu şi domnii Ioan Săpeanu, Mihali Pascaly, Ion Gestianu, Victor Fraiwald, Mihai Eminescu, Petre Velescu, Simion Bălănescu.
Societatea românească din Sibiu dă un banchet festiv, la hotelul Împăratul Romanilor. Ieronim Bariţiu, care îl vedea prima oară pe poet, nota că era “un tânăr (…) cu părul lung şi de culoare neagră, foarte frumoasă, cu nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi”.

“Membrii societăţii peste tot sunt tineri, bine aleşi şi modeşti”, nota A. M. Marinescu în articolul“Teatrul naţional”, în revista “Familia”, nr. 9/21 iulie 1868.

Atanasie Marian Marienescu era pe atunci jurist la Lugoj şi vechi colaborator al revistei “Familia”, spaţiu comun de activitate cu Eminescu. Articolele sale vădeau preocupări legate de datini şi poezia poporală, de interes şi pentru eminescu. At. Marienescu avea de asemenea şi preocupări literare, chiar se discutase ideea ca trupa să pună în scenă, în timpul turneului, o piesă originală a lui At. Marienescu, “O glumă”, şi desigur Eminescu luase în primire textul, ca un fel de secretar literar, cum sigur era.

Eminescu, personajul nostru romantic, era îndrăgostit de tânăra şi talentata actriţă-pianistă din trupă, Maria Vasilescu.

Dar aceasta, artista-cântăreaţă, alintată de Eminescu “Mariţa”, cu suflet poate ceva răvăşit de invidie pe succesul Matildei Pascaly (care, deşi gravidă în ultima lună, la Lugoj fusese prima stea feminină), pleacă intempestiv, fără serioase motive la Bucureşti (neînduplecată în hotărâre nici de rugăminţile tandre ale lui Eminescu), în timpul turneului, dezorganizând cumva programul. respins şi dezamăgit (şi cum exprimarea sa a fost mereu pătimaş poezia), îi dedică actriţei poezia “La o artistă”, trimisă la revista “Familia”, 30 august 1868.

“Tu cântare întrupată / De-al aplauzelor fior / Dispărând divinizată / Răpişi sufletul de dor”. (În aceeaşi revistă, apăruse mai înainte o poezie de G. Baronzi, similară ca titlu “La o cântăreaţă”.)

La Timişoara trupa a stat o săptămână şi a prezentat trei spectacole: 28, 30 şi 31 iulie.

Ciclul a fost deschis cu spectacolul “Ştrengarul din Paris”, în care Mihail Pascaly şi Matilda Pascaly au avut rolurile principale. la primul spectacol “după finea actului întâi s-a împărţit între public următoarea poezie frumoasă scrisă de junele nostru poet, Iulian Grozescu: Timişoara cea bătrână / Pare c-a întinerit / Căci azi Talia română / Prima dată a sosit / A sosit să ne vestească / Că aşa vom mai trăi / Limba dulce românească / Dac-am şti-o a iubi”.

Iulian Grozescu(1839-1872) avea atunci 29 de ani şi era directorul Teatrului orăşenesc timişorean, unde trupa a susţinut spectacolele. Şi el era un cunoscut al lui Eminescu prin intermediul revistei “Familia”: la 5 iunie 1865, când I. Vulcan fondează revista “Familia”la Budapesta, I. Grozescu, considerat atunci însemnat poet şi prozator român din teritoriile româneşti ocupate de Austro-Ungaria, devine prim-redactorul ei şi colaborează intens aici cu versuri, nuvele, cronici etc. Cum el era responsabil de rubrica debutanţilor şi de poşta redacţiei, e lesne de presupus că de fapt lui i se datorează debutul lui Eminescu în “Familia”, şi năşirea lui definitivă, din Eminovici în Eminescu.

Problema limbii române era un obiectiv de seamă în lupta naţională, care însufleţea tineretul şi intelectualitatea timpului. “Sala arhiplină, care a adus spectatori din împrejurimi sau chiar localnici mai îndepărtaţi, a primit manifestaţia cu multă căldură şi a răsplătit pe reprezentanţi cu ovaţii repetate şi însufleţite”.

A doua zi, miercuri 29 iulie, era zi liberă între spectacole. Tânărul director al teatrului, Iulian Grozescu, care locuia în cartierul Fabric, la vărul său primar, învăţătorul Traian Lungu, îi duce acolo pe actorii bucureşteni, într-o întâlnire culturală, la care a participat sigur protipendada urbei. Viitoarea scriitoare Emilia Lungu-Puhallo, fiica învăţătorului Traian Lungu, atunci, în vara lui 1868, o domnişoară de 15 ani, ce cocheta cu poezia, a fost fascinată că l-a cunoscut pe poet, în cartierul Fabric:

“pe atunci, timişorenii vedeau în tânărul poet Eminescu, al cărui nume îl cunoşteau deja din revista “Familia”(…) pe fratele român de dincolo de Carpaţi, care le aducea, prin versuri şi prin farmecul cuvintelor sale, solia frumuseţii şi a sentimentelor ce legau pe fiii aceluiaşi popor”.

Actorii sunt cazaţi pe la diverse personalităţi înstărite ale oraşului ori intelectuali mai de seamă. În casa unei astfel de gazde (pesemne casa învăţătorului T. Lungu), Matilda Pascaly va deveni mamă. În Arhiva parohiei Fabric, într-un registru de stare civilă, în “Protocolulu botezaţiloru”, e trecut cu data naşterii 18 iulie 1868, stil vechi (30 iulie, stil nou), Andrei Claudiu Pascaly, de “mărturisire” greco-orientală, iar la rubrica naşilor e trecut Andreiu Mocioni de Foeni, baron, unul dintre cei mai înstăriţi oameni ai banatului, cunoscut pentru actele filantropice întru sprijinirea elementului românesc.

În a doua reprezentaţie, joi 30 iulie, fără primadona Matilda Pascaly, s-a jucat “Frica e din rai”, o comedie cu cântece ale lui Pascaly. O ştire din “Familia” anunţă că familia Pascaly “tocmai în cetatea Timişorii s-a mai înmulţit cu un membru”.

În 31 iulie e al treilea spectacol, cu piesele “Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni” de D. Bolintineanu şi “Doi profesori procopsiţi”. După ultimul spectacol s-a oferit actorilor o cină în parcul oraşului (azi Parcul Poporului), la care “toţi au luat parte şi pe lângă ei încă veni 50 de persoane”.
De aici, trupa va ajunge la Arad, la 1 august. Acum Eminescu îl cunoaşte pe Iosif Vulcan, aflat printre spectatori. Îi încredinţează şi poezia Amorul unei marmore, care la fel poate fi inspirată de o înflăcărare neîmpărtăşită faţă de o actriţă, ori dedicată ei, după cum susţine I. L. Caragiale:

“În 8 august se ţinu a treia reprezentare, jucându-se “Sterian Păţitul”, comedia naţională (…) aşa văzurăm pe mai mulţi din cotidianul Zarandului, care făcură cale de două zile, numai ca să poată auzi cel puţin o dată limba română pe scenă”.

Se consemnează, în revista “Familia”, evenimentul: “O zi mare a fost, căci ieri întâia oară răsună pe scena Aradului limba noastră dulce şi sonoră”.

Două spectacole la Oravița , în 31 august şi în 1 septembrie

Au urmat două spectacole în #Oraviţa, oraşul cu veche tradiţie teatrală, cu cel mai vechi teatru din România, în 31 august şi în 1 septembrie. trupa sosise aici în 30 august: “în ziua aceea fiind duminică, membrii societăţii au avut ocaziunea a vedea jocurile şi porturile româneşti”. Spectacolele au fost la fel cu succes deplin: “n-a mai văzut teatrul nostru atâta gloată de om în volumul său”.

În septembrie, cu trupa M. Pascaly, Eminescu îşi încheie turneul în Ardeal şi Banat.

Ale vieţii valuri, printre “sute de catarge”, îl vor purta la Viena, Berlin, Florenţa, Odesa etc., dar nu-l vor mai rătăci la Timişoara. poate doar gândurile şi înscrisurile îl vor călători des înspre aceste locuri, prin prieteni, amintiri, crezuri politice şi literare etc.

Așadar Mihai Eminescu a slujit limba română atât ca om de litere, om de teatru, jurnalist, ultimul romantic al lumii a plătit imensa sa capacitate intelectuală cu propria viață, primind la schimb NEMURIREA! Se spune adesea că toată lumea ar vrea opera lui Eminescu, dar nu și viața lui…

Patru fotografii cunoscute şi certificate cu Eminescu există până la această dată.

Acestea sunt: cea din tinerete, facută la 20 de ani, la Praga, în 1869, de fotograful Jan Tomás, cea extrasă din tabloul Societăţii “Junimea”, datând din 1878 şi realizată de Franz Duschek în Bucureşti, în studioul său de pe strada Franklin, cea de a treia, din studioul lui Nestor Heck de la Iaşi, facută în 1884 si ultima, cea realizata de Jean Bielig la Botoşani, în 1887, cu Eminescu la 37 de ani.
Final de viață

La 3 februarie 1889, Eminescu este internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi, mai apoi este mutat la sanatoriul Caritas, pentru ca la 15 iunie,acum 136 de ani, poetul să treacă în eternitate, la sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor.

În acea zi, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.

La 17 iunie are loc, la Cimitirul Bellu, înmormântarea poetului, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori, iar corpul său fiind înhumat la umbra unui tei.

’’De fapt, Eminescu, el de ce este cel mai iubit și cel mai drag și iată că nu trece o zi într-un fel sau altul să nu-i amintim numele. Pentru că el ne-a ajutat pe toți să ajungem la o înțelegere a ’’Luceafărului’’, la înțelegerea tragică, dar olimpiană a acelui ,’’Nu credeam să învăț a muri vreodată’’, susținea Nichita.

Surse: REVISTA LIMBA ROMÂNĂ-Chișinău
Bibliografie
Birou, V., Din legăturile lui Eminescu cu Banatul, în “Orizont”, nr. 5, 1964.
Scurtu, I., Eminescu în Banat, în “Semănătorul”, nr. 33, 1903.
Iliescu, I., Eminescu în Banat, Timişoara, Biblioteca centrală a regiunii Banat, 1964.
Horvat, Săluc, Mihai Eminescu: dicţionar cronologic, Baia Mare, Gutinul, 1994.
Pop, Augustin Z. N., Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura academiei, 1962.