S-a născut în anul cutremurului, pe timp de război și a mai prins câțiva ani de monarhie-pe 26 februarie 1940 și spune glumind că are 85 de ani de teatru și 84 de ani de viață, fiindcă mama l-a dorit actor de la primele sale semne de viață.
E un artist care te marchează prin umor, prin ironie și bune maniere, astăzi, mai mult ca oricând vine dintr-o altă lume care nu ceda decât în fața imperativelor de onoare și bun simț.
Prima mea întâlnire cu maestrul Alexandru Repan a fost pe Marele ecran, la filmul Cantemir, iar primul spectacol de teatru a fost Karamazovii- Unul dintre cele mai mari spectacole din istoria Teatrului Nottara și de pe fișa de creație a regizorului Dan Micu.
Acesta îl convinsese pe dramaturgul Horia Lovinescu să întocmească împreună un scenariu dramatic după marele roman al lui F.M. Dostoievski, Frații Karamazov.
Nu știu cum a obținut directorul Horia Lovinescu dreptul de a aduce în fața publicului spectator povestea tragică a celor patru frați Karamazov și a diavolescului lor tată.
Sângele pune pecete destinului.
Cu o distribuție de excepție, în frunte cu George Constantin, avându-i alături, printre alții, pe Ștefan Sileanu (Dimitri), Alexandru Repan (Ivan), Dragoș Pâslaru (Alexei), Horațiu Mălăele (Smerdiakov), Ioana Crăciunescu și Catrinel Paraschivescu (care o jucau în alternanță pe Ekaterina Ivanovna) și pe Dana Dogaru în Grușenka.
Cronicarul revistei de specialitate Teatru (Constantin Radu-Maria) pornea atunci, în notațiile lui, de la premisa că încercarea de a dramatiza un roman seamănă cu aventura celui ce ar dori să tragă un fluviu într-o fântână pentru ca, mai apoi, să aprecieze abilitatea cu care a fost extras filonul epic al romanului, cu respect pentru ordinea epică a situațiilor romanești. De atunci am început să-l ascult pe Alexandru Repan, era revelația mea, punctul meu de rezistență.
De altfel, fiindcă fiecare om are o întâlnire cu destinul, Repan povestește întâlnirea care i-a marcat viața:
“Un bărbat cu o chelie pronunțată, cu un fizic rasat, sportiv, și parcă dintr-o lume aristocratică s-a oprit în dreptul meu și, trăgând adânc din țigară, după ce a aruncat în sus, spre tavan, fumul parfumat, m-a întrebat: “N-ai spus dumneata, cumva, ieri după-masă, o poezie la televizor? Mi-a plăcut cum ai recitat. N-ai vrea să-mi faci onoarea să devii actor al Teatrului Nottara? Eu sunt director acolo. Numele meu este Horia Lovinescu… Era în 1968. Întâlnirea cu Lovinescu și, mai ales, cu literatura lui, a însemnat o cotitură în viața mea. Am început să fac ceea ce se cheamă “compoziție”, adică să joc altceva decât eternul june-prim pe care îl sugerau fizicul și vârsta mea. Am intrat în zona metafizică a literaturii. Punctul culminant al acestei “cotituri” l-a reprezentat piesa lui Lovinescu. Întâlnirea asta m-a așezat pe o cu totul alta orbită”.
L-am reîntâlnit la Reșița, începutul anilor 2000, juca într-o coproducție româno-franceză, Richard al treilea nu se mai face, după Matei Vișniec. Un Repan ca un Richard al doilea în afara scenei, grandios, înțelept, generos și atât de simplu în complexitatea lui.Am făcut un interviu scris, iubea trandafirii galbeni, copiii, familia și pe cea care i-a dat viață.
Lângă maestrul Repan simți aristocrația unui om cult, un Lauwrence Olivier, un actor uriaș, într-un om pe măsură.
Mărturisește că mama știa încă de dinainte de a-l naște că va fi actor:
„Când mama era însărcinată cu mine s-a dus la Biserică și s-a rugat la Dumnezeu sa fiu băiat, să fiu frumos și să mă fac actor. Prima dorință i s-a împlinit, aș putea spune, fără falsă modestie, că nu am fost urâțel și după peste 60 de ani de jucat în teatru și în film, aș putea spune că sunt și actor”.
A urcat pentru prima dată pe scenă în clasa a V-a, într-o piesă de I.L. Caragiale. Anul următor, făcea prima regie şi aducea în scenă Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu, unde interpreta şi rolul lui Baiazid. La 14-15 ani, ştia, deja, pe dinafară, o mulţime de roluri din piese celebre.
Erudit și plin de farmec, după absolvirea liceului, Alexandru Repan a urmat cursurile Facultăţii de Istorie, răstimp în care a jucat şi a montat spectacole la Casa de Cultură a Studenţilor. O perioadă unică, în care teatrul era făcut cu pasiune şi la intensitate maximă.
A făcut Facultatea de Istorie și în anul 1961, intră la Institutul de teatru, la clasa profesorilor Mony Ghelerter şi Zoe Anghel. Îi are colegi, printre alţii, pe Emil Hossu, Ruxandra Sireteanu, Ştefan Sileanu, Olga Bucătaru.
Și-a început cariera la Teatrul Barbu Ştefănescu Delavrancea. În 1969, este remarcat de Horia Lovinescu, care îl aduce în trupa Teatrului Nottara, unde a rămas până astăzi.
Au urmat roluri memorabile şi colaborări cu regizori de marcă, precum: Dan Micu, Dan Nasta, Dinu Cernescu, Dominic Dembinski, Alexandru Dabija, Felix Alexa, Sorana Coroamă-Stanca, George Rafael, Alexa Visarion, Vlad Mugur, Sanda Manu, Ion Cojar, Claudiu Goga.
Actorul şi regizor, Alexandru Repan a fost întotdeauna un bărbat şarmant, inteligent cu zâmbet cuceritor, împlinind roluri de mare valoare, cum ar fi fermecătorul Claudiu din “Hamlet” sau Lopahin din “Livada de vişini”, în teatru, dar şi multe roluri importante pe marile ecrane, cel mai deosebit rămânând Cantemir.
A avut deasemenea colaborări şi cu teatrul reşiţean, unde a devenit şi un model pentru tânăra trupă de atunci a instituţiei, dar a fost, pentru o scurtă perioadă, și dascăl la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale din capitală.
Îşi mărturiseşte cu eleganţă iubirea pentru teatru:
„Teatrul e artă şi totodată meserie. Ştiinţă. Miracol continuu. Visătorii au schimbat omenirea! Din fericire, în acest timp al vieții mele, marii mei prieteni sunt fiii mei, Alexandru și Matei”.
Maestrul Alexandru Repan a împrumutat vocea-i inconfundabilă unor personaje celebre din spectacole radiofonice şi a făcut parte din distribuţiile unor filme de succes (Rochia albă de dantelă, Hanul dintre dealuri, Lumini şi umbre).
Actorul Alexandru Repan a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București.
Din păcate, cei care nu se ridică la erudiția sa, la seriozitatea sa artistică, la aristocrația cu care face dintr-un pahar de vin franțuzesc o poveste ce te poartă în locul nașterii vinului, cei care sufocă artele spectacolului cu texte ușoare sau cu răscoale grobiene sub stindardul unor frustrări, încearcă să îl dezonoreze pe maestru, uitând că de fapt istoria teatrului românesc nu-i va nominaliza decât ca pe niște unelte sub presiunea mediocrității artistice.
P
ână la urmă, niciun un vultur nu vine să ciugulească la poiata găinilor, iar Alexandru Repan este un vultur care știe ce înseamnă înălțimea și libertatea în cele mai înalte sfere aristocratice!
La mulți ani, Maestre Alexandru Repan!
