Să ne reamintim astăzi de Regina Maria a României Mari, soția Regelui Ferdinand Întregitorul. A fost una dintre doamnele care a dominat istoria României, englezoaica Maria care ne-a unit!
Povestea sa este una demnă de un film și o lecție de urmat pentru toți cei care sunt la conducerea acestui popor.
Alteţa Sa Regală Principesa Maria Alexandra Victoria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia, ca fiică a lui Alfred al Marii Britanii şi Irlandei, Principe de Saxa-Coburg-Gotha, Duce de Edinburgh (1844–1900), care refuzase, în 1863, Tronul Greciei, şi a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei (1853–1920).
Astfel, Principesa Maria era nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (1819–1901) şi a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1818–1881).
Anii copilăriei i-a petrecut în Anglia, în mijlocul naturii din comitatul Kent, vizitând des Curtea ţarului, bunicul său, dar şi Malta, unde a petrecut clipe frumoase împreună cu Principele George, viitorul Rege George al V-lea al Marii Britanii şi Irlandei.
La 10 ianuarie 1893, la doar 17 ani, s-a măritat cu Principele Moştenitor al României, Ferdinand, la nunta lor fiind prezent şi Împăratul Germaniei. Prin căsătoria cu catolicul Ferdinand, Maria a pierdut locul din Linia de Succesiune la Coroana Marii Britanii.
Regina Maria a fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui de coroană devenit ulterior regele Ferdinand I al României.
Cuplul princiar și apoi regal, Ferdinand și Maria va avea 6 copii, din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în anul 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie 1913. Născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
„Nu am fost adusă în România pentru a fi adorată și răsfățată, ci pentru a face parte din construcția imaginată de regele Carol. Am fost importată, pentru a fi șlefuită, educată și antrenată conform viziunii marelui bărbat”. Astfel, în anul 1893, a luat fiinţă Societatea „Domniţa Maria“, care avea să cultive arta populară.
În anul 1904, Principesa Maria a organizat, în parcul Cotroceni, spectacole de caritate, în beneficiul unui orfelinat, iar unul dintre spectacole, „Visul unei domniţe”, regizat de Alexandru Davila, a fost jucat de actori amatori, printre care s-au aflat şi Maria, alături de copiii ei, Carol şi Elisabeta.
În timpul Războiului din Balcani (1912 – 1913) a izbucnit o epidemie de holeră, în iulie 1913, în tabăra românească situată în apropiere de Sofia. Principesa Maria a trecut Dunărea pentru a vedea care este soarta soldaţilor români, apoi, după revenirea la Sinaia, ea a obţinut acordul Regelui de a organiza o tabără de ajutor pentru aceştia.
În septembrie 1914, Maria devine regină, odată cu moartea lui Carol I şi cu încoronarea lui Ferdinand ca rege al României, iar legăturile ei de sânge cu Anglia şi Rusia şi convingerea că Anglia nu va fi învinsă niciodată, au determinat-o să susţină necesitatea alierii României cu Antanta, în vederea recuperării provinciilor româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară.
În timpul Primului Război Mondial, Regina Maria devine eroină naţională, fiind o participantă activă, pe front, unde încurajează răniţii şi soldaţii din cele mai importante puncte de luptă, nu se teme de gloanţe, epidemii, de tifosul exantematic sau gripa spaniolă, de răni sau de sărăcie.
A fost numită comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori, care i-a purtat numele şi a cărui uniformă a îmbrăcat-o, fiind şi o iscusită călăreaţă.
Contribuţia sa remarcabilă pe front îi aduce supranume precum „Mama Regina“, „Mama răniţilor“ sau „Regina-soldat“.
Regina Maria a înfiinţat organizaţia care i-a purtat numele, prin care a dezvoltat o reţea de spitale în Moldova şi serviciul de ambulanţă. În anul 1918, după ce a revenit dintr-un Bucureşti cuprins de molime, Regina s-a îmbolnăvit şi, pentru câteva zile, viaţa sa a fost în primejdie. După însănătoşire, ea pornea spre Parisul unde se hotăra soarta lumii, unde hotarele erau în discuţie, într-o călătorie de apărare a intereselor româneşti.
După anii de război, Regina vizitează Franţa şi Marea Britanie, fiind trimisă de Rege şi susţinută de clasa politică, pentru a pleda cauza ţării la Conferinţa de Pace de la Paris, unde a fost unul din cei mai potriviţi emisari, impresionând prin puterea ei de convingere, spre a obţine recunoaşterea visului istoric al românilor: România Mare.
La 7 martie 1919, Regina Maria îl vizita pe prim-ministrul francez Georges Clemenceau, cu care aborda un posibil ajutor pentru revenirea la România, după Primul Război Mondial, a Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului, în întregimea lui. Unele cronici consemnează dialogul pe care cei doi l-ar fi avut: Clémenceau, supranumit „Tigrul“, i-ar fi spus: „Madame, ceea ce cereţi este partea leului!“, la care Regina Maria ar fi răspuns, fără ezitare: „Este ceea ce leoaica cere tigrului!“
La 8 martie 1919, după dejunul, de la Paris, cu Raymond Poincaré, Preşedintele Franţei, este invitată să treacă în revistă garda de onoare de la Palatul Elysée, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie. În aceeaşi zi este primită oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, fiind singura femeie căreia i se rezervase o asemenea onoare.
Tot atunci, la Paris, Regina Maria s-a întânit şi cu alte personalităţi importante precum Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, Herbert Hoover, Lloyd George (Prim-ministrul Marii Britanii), Mareşalul Foch, Aristide Briand, Eleftherios Venizelos, Arthur Balfour, Sir Robert Cecil, Anne de Noailles.
La doi ani distanţă de înfăptuirea Marii Uniri, la 1 decembrie 1920, ca o recunoaştere a meritelor sale excepţionale în făurirea României Mari, Consiliul Orăşenesc al Branului decidea: „Să dăruim Maiestăţii Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului. Donaţiunea să fie înainte de toate o expresie a veneraţiei sincere ce o simte şi populaţia oraşului nostru faţă de marea Regină care usca lăcrămile văduvelor şi orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiţi, întinde ajutor şi mângâiere celor ce zac în suferinţă şi împrăştie binecuvântare pretutindenea unde îşi îndreaptă paşii, şi prin toate acestea cucereşte cu un avţânt irezistibil inimile populaţiei ţării întregi”.
În 15 octombrie 1922, are bucuria de a participa, alături de soţul ei, la Încoronarea de la Alba – Iulia. Remarcabilă a fost imaginea ei, cu coroană pe cap şi mantie lungă, aidoma împărăteselor bizantine, dar şi asemenea domniţelor românce din secolul al XVI-lea.
La 26 martie 1926, se peterece un moment remarcabil din biografia sa:în ziua de Bunavestire, regina Maria a trecut la ortodoxism, într-o ceremonie desfăşurată la palat, ea spovedindu-se, fiind dezlegată de patriarhul Miron Cristea şi fiind primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române.
În perioada 18 octombrie – 24 noiembrie 1926, efectuează o vizită în Statele Unite ale Americii, alături de copiii ei, Ileana şi Nicolae, un moment care a marcat apogeul popularităţii sale și, conform mai multor opinii avizate, apogeul popularităţii unui reprezentant al Statului român în lume.
Peste Ocean, Regina şi suita au fost primiţi de oficialităţi, de mulţimi entuziaste, fiind impresionant modul în care Maria, prin preţuirea de care se bucura, atrăgea, de fapt atenţia, asupra ţării sale de adopţie pe care a iubit-o nespus.
Vizita în America a Reginei Maria rămâne un exemplu de diplomaţie regală, ea fiind scurtată din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a Regelui Ferdinand.
După moartea lui Ferdinand I, în 1927, Maria a României îşi dedică toată energia bunului mers al ţării, sub domnia nepotului său, Regele-copil Mihai. Alături de Principesa-mamă Elena, ea îl însoţeşte pe noul Rege în toate împrejurările, ocrotind copilăria celui chemat prea devreme să ia locul bunicului.
Iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani, este şi autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru copii, altele cu caracter autobiografic sau de prezentare a României, a scris poezii, povestiri sau romane publicate în România, Marea Britanie, Statele Unite sau Franţa.
„Povestea vieţii mele”, cartea sa de memorii, a avut un mare succes în Marea Britanie, în perioada 1934–1936, iar Regina a fost prima femeie invitată să prezideze un dineu al Fondului Literar Regal.
„Povestea vieții mele” s-a publicat din nou în zilele noastre, în România și în Franța. A ţinut şi un jurnal, care însumează aproximativ 100 de caiete, şi a lăsat numeroase manuscrise.Multe dintre nuvele i-au fost adaptate pentru teatru, balet, film, radio şi televiziune.
De asemenea, a fost şi o talentată pictoriţă, fiind şi creatoarea unei societăţi artistice, care i-a avut printre membrii fondatori pe Ştefan Luchian şi Ştefan Popescu, intitulată „Tinerimea artistică”. Aceasta i-a inclus, printre membrii săi, pe artiştii plastici de valoare ai perioadei interbelice: Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius Bunescu, Costin Petrescu, A. Verona, N. Vermont, A. A. Ionescu, şi alţii.
Regina Maria s-a îmbolnăvit în 1936, confruntându-se cu violente hemoragii interne, fără a se cunoaşte cu exactitate detaliile bolii, suspectându-se varice pe esofag sau chiar cancer. A plecat la tratament în străinătate, dar era prea târziu. În iulie 1938 se afla încă la sanatoriul de la Weisser Hirsch, aproape de Dresda, însă aflând de la doctori ca sfârşitul era aproape, hotărăşte să se întoarcă în ţară, la 14 iulie.
Regina Maria i-a cerut fiului ei, Carol al II-lea, să-i trimită un avion care să o aducă în România însă monarhul României a refuzat. S-a oferit, însă, Hitler să îi pună la dispoziţie un avion sanitar, pe care regina l-a refuzat însă, hotărând să se întoarcă în ţară cu trenul.
A murit la Sinaia, la Pelişor, în Camera de Aur, acum 85 de ani la 18 iulie 1938, la vârsta de şaizeci şi doi de ani, după o suferinţă teribilă.
Înmormântarea Reginei Maria a fost una fastuoasă, pe măsura dragostei pe care i-o purtase poporul său. Pe drumul de la Sinaia la Bucureşti, în Capitală şi la Curtea de Argeş, uriaşe mulţimi au prezentat onorul Reginei plecate.
“Rugăciunea unei Regine”
„Îmi înalţ inima spre Tine, oh! Doamne! Ascultă, Te rog, smerita mea rugă. M-ai înălţat, m-ai aşezat în locul de slavă şi ai pus în mâinile mele o putere ce nu e hărăzită multora. Mi-ai însemnat un drum care trebuie să fie al meu şi pe care trebuie să păşesc fără a şovăi. Din pricină că sunt nevoiţi să-şi înalţe fruntea ca să mă vadă, mulţi cred că nu calc decât prin locuri pline de soare; dar Tu, oh, Doamne!, cunoşti pietrele ce-mi rănesc picioarele şi mulţimea spinilor ascunşi sub trandafirii ce mi-au fost dăruiţi. […]Dă-mi putere să înfrunt orice soartă, să înving orice temere, să strabat orice furtună.
Dă-mi o nesfârşită răbdare, oh, Doamne, şi voinţa de a birui orice ispită nevrednică; fă-mă fără teamă, bună şi dreaptă, oh, Doamne, aşa încât să rămân neclintită în mijlocul oricărei nenorociri. Dă-mi o inimă vitează ca să suport toate durerile pe care le văd şi le aud; o inima vitează ca să nu pierd curajul la sfârşitul unei zile de zbucium; o inimă destul de mare ca să îi poată iubi şi pe cei pe care nimeni nu-i iubeşte, destul de dreaptă ca niciodată să nu osândească în grabă şi destul de milostivă ca să poată ierta de „70 ori cate 7”.
Dă-mi darul cuvintelor care mângâie, oh, Doamne, şi darul compătimirii şi al înţelegerii, ca, de câte ori întind mâna, să nu fie în zadar.
Îngăduie-mi, oh, Doamne, să ţin capul sus, nu din trufie, ci pentru că mi-e cugetul curat ca cristalul în care străluceşte soarele, scoţând la iveala o mie de lumini, şi pentru că mă pot uita fără teamă în ochii oricui, iar când va veni ceasul meu din urmă, oh, Doamne, fă să mă găsească fără amărăciune în suflet împotriva nimănui şi fă ca nimeni să nu se creadă duşmanul meu, aşa încât, înainte de a veni în faţa Ta, mânile ce ridic în binecuvantare să fie uşoare ca nişte aripi plutind spre cer.
Şi de îşi va aminti cineva de mine pe pământ, oh, Doamne, să mă vadă cu un zâmbet pe buze, cu un dar în mână şi lumina credinţei în ochi, acea credinţă care mută munţii din loc. Amin!”
Surse: „Povestea vieţii mele”, cartea sa de memorii; wikipedia
