In memoriam, Poldi Bălănuță, o emoție ce nu se stinge

Astăzi, trimitem gânduri unui suflet din a cărui fragilitate s-a hrănit Teatrul Românesc – Leopoldina Bălănuță.

Articol editat de Anca Bălălău, 10 decembrie 2025, 14:24

Poldi, cum o numeau prietenii, a fost vocea rafinată, aristocrată și cerebrală a sentimentelor umane prin intermediul personajelor sau versurilor pe care le confirma într-o atingere a respirației sale artistice.
A pus emoție în versurile lui Nichita Stănescu, ce nu au fost mai limpezi și mai bine descifrate decât în rostirea ei. L-a iubit la fel de mult pe Eminescu, dar a fost aproape, îndeosebi, de poeții contemporani care pledează pentru frumos, libertate și adevăr: Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș, Magda Isanos, Nicolae Labiș.

A purtat amprenta Dumnezeirii pe suflet, ceea ce i-a dat un loc aparte în istoria teatrului românesc.
Greu de imaginat câți actori din generația tânără o știu sau vor să o știe, ori cărui public i-a rămas în amintire. Acesta este și demersul meu, amintiți-vă de ei, Actorii. Nu-i lăsați să mai moară o dată.
„Suferința nu poate să fie decât suferință, dar întotdeauna pentru mine, ea a fost posibilitatea unei trepte -TEATRUL”- era crezul unui Artist care n-a pășit vremelnic pe scena vieții.

Leopoldina Bălănuță, o voce imensă, fragilă și impunătoare, un artist care a semnat în istoria Radiodifuziunii Române la Teatrul Radiofonic, a venit pe lume acum 83 de ani, pe 10 decembrie 1943, în Vrancea într-o familie de preoți.

A absolvit în 1957 Institutul de de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) din București, la clasa Mariettei Sadova, Marcel Anghelescu și a debutat la București, în regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din “Prima întâlnire”, de Tatiana Sîtina. Ultimul ei rol a fost cel din „O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, la Teatrul Național, montat de același regizor.

A debutat pe scena Teatrului Mic cu piesa „Prima întâlnire”. A avut roluri memorabile în „Vassa Jeleznova” și „Mama” de Maxim Gorki, „Anna Karenina”, de Lev Tolstoi, „Medeea” de Euripide, „Martin Eden” de Jack London, „Noaptea Iguanei” de Tennessee Williams, „Oameni sărmani” de Feodor Dostoievski, „Livada cu vișini” de Anton Pavlovici Cehov, „Doi pe un balansoar” de William Gibson și în special, în piesele lui Dumitru Radu Popescu, „Ca frunza dudului în rai” și „O batistă în Dunăre” (alături de Mariana Mihuț și Ileana Stana Ionescu).

A fost distribuită și în filme, mai ales în roluri cu încărcătură dramatică, „Nunta de piatră” (1972), „Dincolo de pod” (1975), „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), „Clipa” (1979), „Bietul Ioanide” (1979), „Năpasta” (1982), etc.

Leopoldina Bălănuță a avut și o colaborare de succes cu Televiziunea. „Gaițele” (1993), „Strigoii” (1992), „Trandafirul și coroana”, „Conu’ Leonida față cu reacțiunea”(1985), „Moartea unui comis voiajor” (1977), „Idolul și Ion Anapoda” (1991) sunt doar câteva din piesele în care a apărut la Televiziune.

Deși a fost considearată o actriță dramatică, Leopoldina Bălănuță a avut și niște memorabile roluri de comedie. Sceneta TV „Care de dame” de G.H. Brăescu, realizată în 1980 (unde actrița intruchipează 4 personaje) este considerată unul din momentele de referință din istoria divertismentului TV românesc.

Jumătatea ei pământeană a fost regretatul actor Mitică Popescu, iar unirea lor religioasă a înfăptuit-o preotul și tatăl actriței, în anul 1977, Mitică Popescu avea 40 de ani, iar Leopoldina Bălănuță, 42 de ani. Dragostea lor a fost una peste granițele obișnuinței, a fost una cerebrală și puternică, fără risipiri și angoase, Poldi mărturisindu-i soțului său cu o sfâșietoare tandrețe: „Te iubesc atât de mult, încât aș vrea să mori înaintea mea!”

Leopoldina Bălănuță pleca în veșnicie într-o zi de mare sărbătoare, Sfânta Parascheva, pe 14 octombrie 1998.