Murea la vârsta de doar 50 de ani, pe 15 martie 1940, una dintre cele mai originale, controversate și admirate figure interbelice, Nae Ionescu, cel care mărturisea apăsat:
„Meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni”.
A fost asistentul lui Constantin Rădulescu-Motru, alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ștefan Nenițescu, Emanoil Bucuța, Cora Irineu, Mircea Florian, dar și profesor universitar şi mentor al lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc.
A iubit femei celebre și a împărțit o mare iubire cu George Enescu, prin prinţesa Măruca Cantacuzino, dar s-a bucurat şi iubirea pianistei Cella Delavrancea. Nae Ionescu a fost căsătorit cu Elena Margareta Fotino, o soţie nefericită pe care filosoful a părăsit-o, dar care nu a încetat niciodată să îl iubească.
O personalitate unică și totodată atipică pentru orice vremuri.
S-a născut acum 134 de ani pe 16 iunie 1890 în Brăila şi a rămas în istorie ca filosof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filosofică a fost numită trăirism, o variantă românească a vitalismului, incluzând elemente mistice și teologice din tradiția creștină ortodoxă.
Urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist și îl cunoaște pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism național. Termină studiile liceale la alt liceu.
Își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ale cărei cursuri le încheie în 1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912, este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârșirii studiilor. Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România și își satisface stagiul militar la Brăila.
Pe 25 noiembrie 1915 se căsătorește cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naște în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naște în luna iunie a anului 1918.
În anul 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik -Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii.
Revenit în țară în anul 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar ‘‘Mânăstirea Dealu‘‘ pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru.
Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu lecția Funcțiunea epistemologică a iubirii. Convingerile sale politice de dreapta vor face să fie de mai multe ori arestat și închis.
Le-a fost profesor universitar şi mentor lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc.
„Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunîndu-ne o interpretare şi aşteptînd apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfîrşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gîndit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gîndire personală şi, dacă te interesa acest fel de gîndire, ştiai că nu o puteai întîlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti”, spunea Mircea Eliade despre mentorul său Nae Ionescu.
Cariera jurnalistică
Între anii 1911-1916, în calitate de colaborator și apoi de redactor la Noua Revistă Română, Petre Țuțea, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, publică mai multe articole și cronici.
În perioada 1919-1925, colaborează cu numeroase articole la revista Ideea europeană (director: Constantin Rădulescu Motru), alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ștefan Nenițescu, Emanoil Bucuța, Cora Irineu, Mircea Florian.
În 1922, publică în Gazeta Matematică studiul Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice, pentru care obține Premiul de filosofie matematică, în anul 1923.
Din mai 1926 Nae Ionescu conduce ziarul Cuvântul, la care a colaborat și grupul de talente adunate în jurul său: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, etc.
Iubirile lui Nae Ionescu:
Este cunoscut și pentru legăturile sale romantice cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu, soția muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa și pianista Cella Delavrancea.
Elena Margareta Fotino şi Nae Ionescu s-au cunoscut în 1911, pe vremea când erau studenţi. Ea studia la Facultatea de Litere şi Filosofie şi urma, în paralel, cursuri la Academia de Muzică şi Artă Dramatică. Nae Ionescu era un student anonim care aspira la o bursă de studii în Germania şi se confrunta cu probleme financiare. Se căsătoresc în anul 1915 la Bucureşti. Revenit în Germania pentru continuarea studiilor, Nae Ionescu o ia cu el şi pe Elena. Rămân în străinătate trei ani, dintre care unul despărţiţi, în perioada în care Nae Ionescu este prizonier de război în lagărul de la Celle-Schloss.
Elena Ionescu i-a dăruit filosofului doi copii. Primul său fiu, Radu, s-a născut în perioada în care Nae Ionescu era în lagăr, la începutul anului 1917. Anul următor, vine pe lume al doilea fiu, Răzvan. În 1919, la doar patru ani de la căsătorie, Elena Ionescu se considera o soţie nefericită. Însemnările din jurnalul ţinut în perioada în care cei doi au convieţuit în Germania sunt confesiunile unei neveste care se considera „animalul de companie al soţului”. În 1930, Nae şi Elena Ionescu se despart, fără să divorţeze. Vor rămâne separaţi până la finalul vieţii filosofului. Cea care i-a stat alături două decenii şi i-a suportat indifidelităţile va continua să-l iubească pe Nae Ionescu.
Nae Ionescu a fost preferatul studentelor pe vremea când preda la Universitate. Tinerele domnişoare umpleau amfiteatrele până la refuz pentru a sorbi vorbele şarmantului profesor. În cercurile din înalta societate a Bucureştiului interbelic, Nae Ionescu era unul dintre cei mai curtaţi bărbaţi. S-a spus despre Nae Ionescu că a fost un adevărat Don Juan de Bucureşti, în braţele lui căzând victime domnişoare singure sau doamne căsătorite, celebre sau mai puţin cunoscute.
Cea mai intensă şi atipică relaţie a lui Nae Ionescu a fost cea cu Maria Cantacuzino una dintre cele mai frumoase şi excentrice prinţese din istoria României, soţia prinţului Mihai Cantacuzio, iubita şi, mai apoi, soţia compozitorului George Enescu şi confidenta Reginei Maria.
Când soţul Mariei Cantacuzino moare în 1928, într-un accident de maşină, nimic nu pare să mai stea în calea fericirii celor doi îndrăgostiţi. Maria Cantacuzino nu vrea să renunţe, însă, la titlul de prinţesă, după moartea soţului. Rămâne în casa Cantacuzino şi, după moartea prinţului, amenajează aici un salon de primire unde socializează lumea bună a Bucureştiului. Aici ajunge şi filosoful Nae Ionescu, un bărbat fermecător, vânat de damele din înalta societate, care o vrăjeşte pe prinţesă.
„Gândea şi trăia absolutul, la aşa înălţimi şi în aşa adâncuri, că te lua adeseori ameţeala în preajma lui. […] Avea aripi întunecate, sumbra şi nealterata frumuseţe a lui Lucifer, chiar şi mândira aceluia care, după ce l-a adorat pe Dumnezeu, se măsoară cu El şi Îl sfidează“, îl descria Măruca pe filosoful Nae Ionescu în memorii.
Când Nae Ionescu a anunţat-o pe prinţesă că relaţia lor s-a terminat şi a părăsit-o pentru pianista Cella Delavrancea, Măruca a intrat în depresie. Pe 5 iulie 1933 a vrut să-şi dea foc şi şi-a turnat pe faţă acid sulfuric. În urma tenativei, a rămas cu o ”amintire” care o va urmări toată viaţa.
Din cauza cicatricii de pe obrazul drept, prinţesa va purta până la finalul vieţii, în public, o pălărie cu voal. Vestea că Maria Cantacuzino a vrut să-şi pună capăt zilelor pentru iubirea lui Nae Ionescu a făcut înconjurul protipendadei bucureştene.
A ajuns şi la urechile lui Enescu, care şi-a abandonat concertele din străinătate şi a revenit în ţară pentru a fi alături de cea pe care încă o mai iubea. Doi ani i-a luat prinţesei recuperarea după gestul sinucigaş şi în tot acest timp Enescu a fost cel care a ajutat-o să îşi revină. El a fost cel care a internat-o pe prinţesă într-un sanatoriu de boli nervoase de la Viena.
Măruca a rămas în istorie drept prinţesa nefericită şi neînţeleasă, iubită şi înşelată, instabilă emoţional, atrasă de spiritism şi magie. Singura verigă stabilă în triunghiurile amoroase în care a fost prinsă prinţesa Maria Cantacuzino a fost dragostea lui George Enescu, cel care i-a rămas alături până în ultima clipă a vieţii lui.
„Inteligenţa inimii creează poezie în viaţa ta, face ca paşii tăi să fie un dans, face viaţa ta o ocazie de bucurie, de celebrare. Îţi dă umor şi bună dispoziţie. Te face capabil să iubeşti şi să dăruieşti. Aceasta este viaţa adevărată”, spunea cel care avea să moară bolnav de inimă, pe 15 martie 1940 acum 81 de ani, în vila sa de la Băneasa în prezența Cellei Delavrancea. După moartea acestuia, s-a făcut nevăzută. Din cauza soţiei lui Nae Ionescu, ultima iubire a filosofului, Cella Delavrancea, nu a fost prezentă la înmormântare.
Din biografia lui Nae Ionescu fac parte şi cele două clădiri istorice existente și azi, amintite de către elevii săi în memoriile lor: Vila Marucăi Cantacuzino de la Sinaia, azi Muzeul „George Enescu” de la Cumpătu și „Vila de la Băneasa” ,azi sediul unei societății comerciale de pe Str. Ion-Ionescu de la Brad din București. Despre cea de a doua clădire se spune că ar fi primit-o în dar de la Nicolae Malaxa. După moartea lui N. Ionescu în 1940, vila de la Băneasa a servit ca reședință Mareșalului Ion Antonescu.
“Înainte de Renaştere,” spunea Nae Ionescu, “omul îşi cerea zilnic scuze în faţa lui Dumnezeu pentru existenţa sa. După Renaştere, Dumnezeu Îşi cere scuze zilnic în faţa omului pentru că există. Viaţa şi iubirea pot creşte doar din inimă…”
Epilog:
Iubit de soţie până-n ultima clipă
La moartea filosofului, fosta soţie nefericită, Elena Margareta Fotino nota în jurnal:
„A murit Nae. A murit, a murit… E oare cu putinţă? Sunt complet năucită! Cum pot eu să înţeleg un asemenea lucru? Nae mort, Nae pământ? El, care a fost numai spirit, numai inteligenţă şi strălucire? E cu putinţă, Doamne, e cu putinţă aşa ceva? Odată cu el se năruie tot ce a clădit cu talentul lui de 20 de ani încoace. N-a scris mai nimic şi nu rămâne pentru mai târziu mai nimic de pe urma lui; şi totuşi, a fost omul a cărui spiritualitate a avut un efect covârşitor asupra întregei ţări. Nae, Nae, cum e cu putinţă ca tu să nu mai fii? Niciodată n-o să mai vorbesc cu tine? Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămân aici? Nu, Nae, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decât pentru tine şi pentru copilaşii noştri. Ce se vor face ei fără tine? Sunt amândoi distruşi de durere”.
