Aud, observ, simt tot mai mult o efervescență verbală tot mai agresivă împotrivă sau anti aproape orice este ca identitate a valorii… Speculații la limita mediocrității active și bine înfipte în inima literaturii, artei în general, pe ideea că nu mai trebuie citiți sau cunoscuți marii scriitori ai lumii, fiindcă timpurile moderne nu ar mai avea nevoie să obosească contemporanii cu creația lor…
Cu acești ‘’Stâlpi ai Societății’’, din Grecia Antică și până aproape de zilele noastre să nu mai plictisim tinerii…
Câtă ură să porți generației tinere ca s-o vitregești de șansa de a cunoaște? Cât de alpinist social ești să te manifești astfel încât să mai dai foc, ipotetic, încă o dată Bibliotecii din Alexandria?
Retoricele mele întrebări sunt doar o zbatere de aripi de fluture, știu că nu sperie pe cei vizați, dar poate ridică puțin nivelul zborului celui care citește…
Și, nu, nu este o aroganță să ne amintim astăzi de unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având un efect profund și de durată asupra literaturii, filosofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea, Feodor Dostoievski , născut pe 11 noiembrie 1821 şi plecat la doar 60 de ani pe 9 februarie 1881.
Familia Dostoievski provenea dintr-un neam renumit de lituanieni din satul Dostoievo. Tatăl viitorului scriitor, ursuz, zgârcit și alcoolic, medic la Spitalul Săracilor din Moscova, era căsătorit cu frumoasa Maria Feodorovna Neceaeva, care iubea poezia, interpreta romanțe, citea romane și-l adora pe Pușkin, și care moare la 35 de ani, de turberculoză. Aveau împreună 8 copii. După moartea soției, Mihail Andreevici Dostoievski lasă fetele în grija unor mătuși și trimite băieții la pensionul francezului Souchard, apoi îi înscrie la Școala de inginerie militară de la Sankt Petersburg, cu regim dur.
Feodor, blondul palid, nervos și visător, citea enorm. Își dorise să țină în mână cărțile scrise de Pușkin, Balzac sau Gogol, nu pușca, să nu fie aliniat în front și comandantul să urle: „Dreeepți! Pe front nu există soare. Dreeepți!”. Visa ca să devină ca Shakespeare.
A debutat cu romanul „Oameni sărmani”, în anul 1845, cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Frații Karamazov” și „Demonii”, precum și nuvela „Însemnări din subterană”.
A fost încarcerat în fortăreața Petropavlovk și Dostoievski a primit patru ani de muncă silnică la ocnă, în Siberia. Cu o evanghelie primită cadou, 10 ruble și lanțuri grele de 4 kg la picioare, este urcat într-o sanie cu destinația Siberia. Omul plin de speranțe, sete de viață și credință, cu darul clocotitor de a scrie, ajunge în 1850 la Omsk, fortul înconjurat de șanțuri adânci. Ras pe cap, îmbrăcat într-o tunică, se instalează în cazemata cu dușumeaua putredă, sobe care scoteau fumul înăuntru, iar apa curgea de pe acoperiș în interior. În cimitirele vii de la Omsk, ocnașii munceau, jucau teatru, făceau baie sau zăceau pe un pat de spital, cu lanțuri la picioare. Nefiind atât de vinovat, Dostoievski trăiește în același loc cu cele mai sinistre „celebrități” ale lumii penale din Rusia, care devin sursă de inspirație pentru cartea „Amintiri din casa morților”. Între două interogatorii, gândurile negre îi erau alungate de petecul de cer ce pătrundea prin geamul spart al cazematei și ajungea până la patul său de lemn. Tânjește să scrie, dar n-avea pană, hârtie și nici nu i se dă voie să scrie.
În 1854, înrolat ca simplu soldat în Batalionul 7, escortat fără lanțuri, cu „cerul deasupra, aer proaspăt și sentimentul libertății în suflet”, autorul romanului „Crimă și pedeapsă”, ajunge aproape de granița cu China, tot în Siberia, unde Baronul Vranghel, care-l cunoștea și-l adora ca scriitor, devenise procuror, era șeful unității și îi oferă protecție și pană, hârtie și cărțile din biblioteca sa, în secret. Sub protecția lui Vranghel, autorul romanului „Umiliți și obidiți” citește, scrie, însă n-are voie încă să publice.
Abia în anul 1859 scriitorul trece în rezervă, pleacă din Siberia însurat. I se dă voie să locuiască doar în orașele mici, nu în capitale, i se permite să publice. Se instalează în Sankt Petersburg, unde fratele său Mihail înființează săptămânalul „Vremea” și devine redactor-șef.
Dostoievski a reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Sigmund Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus.
Despre Dostoievski se poate scrie mult, sau se poate concretiza fără echivoc, un om prolific care ne-a trasat pe arcada sufletului câteva întrebări simple şi complexe în acelaşi timp… este Omul din om, este cel care neîmpăcat cu ipocrizia în care ne dospim micimea, lasă loc de întrebare firescului ce ar trebui să ne domine, dacă nu am permite laşităţii să ne guverneze temerile şi neîmplinirile.
Universul său literar reflectă criza socială și spirituală a Rusiei Țariste din secolul al XIX-lea, închipuind ciocniri polifonice între personaje originale și paradoxale, marcate de un profund psihologism și tragism, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale și umane. Scriitorul s-a specializat în analiza stărilor patologice ale minții (nebunia, crima sau suicidul), precum și în explorarea unor procese extreme ca auto-distrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia ucigașă.
Personajele sale întruchipează adesea conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului, incertitudinea existenței lui Dumnezeu, nihilism și dominația răului. Prin ele, Dostoievski își demonstrează talentul de observator extraordinar al psihologiei umane și al realităților politice și religioase dintr-o Rusie aflată în procesul de modernizare.
De multe ori lucrările sale sunt considerate profetice, deoarece au anticipat comportamentul revoluționarilor bolșevici, precum și efectul unor curente socio-economice și geopolitice specifice secolului al XX-lea: socialism, nihilism. Dostoievski este și precursorul unor idei moderne în literatură și filosofie.
Se consideră că ar fi părintele existențialismului, în special datorită nuvelei „Însemnări din subterană”, descrisă de Walter Kaufmann ca „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”.
Profund şi răsvrătit, Dostoievski dovedea o analiză anticipativă a lumii: „I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită și nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Toți erau condamnați să piară, în afară de câțiva aleși. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenți și atât de siguri de adevărul lor ca cei atinși de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducții științifice, convingeri morale și credințe mai neclintite ca ale lor. Toți erau agitați și nu se înțelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaște adevărul și se chinuia, uitându-se la ceilalți, se bătea cu pumnul în piept, plângea și-și frângea mîinile. Oamenii nu mai știau să judece ce este bine și ce este rău. Nu știau pe cine să condamne și pe cine să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă”.
„Dar cine nu are popor, nu are nici Dumnezeu”, mărturisea cărturarul Feodor Dostoievski, iar dacă noi vom accepta judecata strâmbă a Valorilor nu vom mai avea nici popor, nici viitor și nici Dumnezeu…
Cu siguranţă nu o să ne asumăm, cu siguranţă vom ignora în marea noastră majoritate, fiindcă nu suntem dispuşi să plătim ”preţul’‘ aşa cum El a făcut-o…
„Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul”, se mărturisea cel care L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi!
Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse (1820-1880) și unul din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei ortodoxe, despre care filosoful rus (care s-a ocupat, între altele, de filosofia religiei reprezentant al existențialismului), Nikolai Berdiaev mărturisește: „ […] culmile literaturii ruse sunt Tolstoi și Dostoievski. În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a rușilor”.
Cărţile sale sunt traduse și comentate în 170 de limbi din întreaga lume, iar după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre.
În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și pentru activitatea de jurnalist.
Ignoranța este și ea parte a uciderii valorilor, asumarea rămâne un judecător lăsat lângă călău pe eșafodul mediocrității … câți dintre noi recunosc, măcar în sufletul lor , că nu aceasta este calea, că doar adevărul eliberează?
Câți dintre noi , asemeni lui , putem spune ca personajul din celebrul său roman, „Crimă și pedeapsă”: „Ridică-te! […] Du-te chiar acum, în clipa asta, la răspântia cea mai apropiată, prosternă-te adânc, sărută pământul pe care l-ai pângărit,’apoi închină-te lumii întregi, în cele patru zări, și rostește tare, în auzul tuturor: «Am ucis!». Atunci Dumnezeu îți va reda viața. Ai să te duci?”
„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i ţâşnea din suflet îşi trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanţuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieţii sale că lumea se va salva prin frumuseţe.
Ca un Hrist răstignit pe crucea păcatelor lumii, Feodor Dostoievski încearcă să găsească în fiecare dintre noi un loc şi pentru Dumnezeu!
