Poeții sunt inima umanității, dar această inimă e sfășiată de un vers lipsă, Mircea Cavadia!
Era Viu, Incomod și Provocator, Inutil răutății și Autentic limbii și literaturii române ca un verb conjugat corect și hamletian în autoironia existenței pământene. Tragismul său era, dincolo de Umor, ca un Adevăr pe care Dumnezeu i l-a dat ca Har… Era Mircea Cavadia, născut într-o zi de 6 octombrie 1950.
Dacă s-ar afla aici lângă noi, Mircea Cavadia ar perora cu sensibilitate că e prea mult, răsfățându-se în dulci metafore care i-ar lumina chipul… mi-l imaginez făcându-mi un test al lacrimilor și tăcând inocent, grijuliu și plin de compasiune pentru această pandemie care ne macină dreptul la a ne îmbrățișa sentimentele… ne-ar umaniza sau ne-ar reumaniza și ar sufla peste cele 70 de lumânări ale celor 70 de ani, dar circumspect ca întotdeauna, Mircea Cavadia a plecat înainte de a ni se interzice îmbrățășările… Acolo sus își îmbrățișează prietenii, mentorii si adeversarii știuți și neștiuți… Acolo Sus, Mircea Cavadia e îmbrățișat de Dumnezeu și ținut aproape de Veșnicie…
Mi-l imaginez dincolo zâmbind prin luminițele din ochii sufletului… Dacă treceai dincolo de întunericul obișnuinței, hoinăreai în frumusețea sufletului său cu libertatea pașilor ce nu se împotmoleau în rutină… te învăța să prinzi stele și te împrumuta cu un alt Cer din care priveai lumea cu ochii minții.Firescul lui era genialul, iar clipa se rostogolea peste Vis fără încorsetarea blazării… era bun ca un drept la replică anticipat.
O dată ce te-a primit în sufletul său nici o gheară a mediocrității nu te mai putea atinge, pentru că era asemeni unui vin bun căruia îi spuneai Dumneavoastră.
A adăugat Aristocrația sa patriotismului local, susținând cu patimă prin Litera Verbului său cetatea Banatului de Munte care, l-a pus Voievod peste CUVÂNT. Cu un umor, pe care trebuia să i-l cucerești pentru a te adăposti în confidențialitatea lui, știa să te adune de pe “câmpul de luptă” al rătăcirilor mediocre și să te încoroneze cetățean de onoare al inimii sale.
Mircea Cavadia înseamnă, astăzi, filosofia complexității umane, prozator, jurnalist, dramaturg, o trinitate conturată din seva rădăcinilor familiei sale, baza boemiei sale, vitalitatea altruismului său. Scria cu harul inimii și te privea cu ochii aceia jucăuși și snobi, totodată, de parcă de fiecare dată era surprins că există… așa a și plecat,de data aceasta surprinderea a fost pentru toți cei ce l-au cunoscut, iubit, înteles, criticat, citit, adorat…
“Mi-a fost greu până azi s-o fac. Despre Mircea spuneam mereu că e stăpânul inimii mele şi al nervilor mei, iar gândurile mele se scurgeau în acea singură şi unică direcţie. Pe el l-a iubit Radu cel mai mult. Când a aflat cine este Gheorghe Zincescu şi cine este Bogdan Ulmu, a spus că au plecat la Tatame-în traducere Tata-mare-şi că acum stau de vorbă. Şi a mai spus că poate şi acolo unde sunt, mai scriu, doar că noi nu mai ptem citii ce scriu ei”, mărturisește cea care i-a fost soție, dascălul Gertrude Cavadia prin straja lacrimilor, despre ’’stăpânul inimii şi al nervilor ei, Mircea Cavadia’!
Mi-e dor de dumneata, Maestre… mi-e dor de dumneata cu teamă și emoție, mi-e dor de dumneata ca de un răsărit de soare ce se contopește cu herghelia cuvintelor nerostite, mi-e dor de dumneata ca de Ziua in care ne vom îmbrățișa peste hotarul imaginar al destinului și vom afla dacă există moarte sau doar eternitatea unui gând … mi-e dor de dumneata și DORUL meu este DURERTEA așezată în genunchi ca o RUGĂCIUNE rostită de 70 de ori … și de-a pururi: La mulți ani în amintire, Mircea Cavadia!
Epilog:’’Atunci când m-or chema străbunii,Aş vrea din mine să rămână.Măcar o mână de ţărână… Să intru-n ochi la câte unii’’. Mircea Cavadia’
Anca Bica Bălălău
Sursa foto: Gertrude Steiner
Frumos şi emoţionant omagiu, scris cu har şi talent, cu penelul de argint, înmuiat în trecerea implacabilă a vremii, ca o suavă înşiruire de inefabile gânduri în inspirate rãnduri, care îndeamnă la rugă şi adãncă reverenţă!