Fănuș Neagu, scriitor, jurnalist și memorialist: 92 de ani de la naștere

„Voi fi înjurat cumplit? Cred că da: Şi? Scriu despre întâmplări petrecute. Ipocriţii mă vor citi şi mă vor insulta. Dar vor trebui să recunoască: “Omul ăsta nu minte, aşa suntem! Roma veche trăieşte în noi”, mărturisea cel născut pe 5 aprilie 1932, Fănuş Neagu.

Articol editat de Anca Bălălău, 5 aprilie 2024, 17:44

Provine din Grădiştea Brăilei și a devenit povestitorul, memorialistul, nuvelistul, romancierul, cronicarul sportiv și dramaturgul, căruia i s-a ursit atunci să caute „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”.

Legenda lui Fănuş Neagu spune că a vorbit cu oamenii şi s-a tutuit cu sfinţii:
„Am făcut un jurământ din copilărie să-i găsesc şi-am avut norocul ca aproape în fiecare zi a vieţii mele să dau peste ei. Săptămânile în care nu-i găsesc sunt lipsite de inteligenţă şi bolnave”.

A urmat cursurile Liceului Militar din Iași (1944-1948), ale Școlii Pedagogice nr. 2 din București (1948-1951), ale Școlii Pedagogice ”Costache Negri” din Galați (1951-1952), ale Școlii de Literatură ”Mihai Eminescu” (1952-1953) și apoi cursurile Facultății de Filologie a Universității din București (1954-1957), conform lucrării ”Membrii Academiei Române” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, 2003).

După ce și-a terminat studiile, a fost profesor suplinitor la Școala generală din comuna Largu-Galați (1953-1954), apoi a lucrat ca redactor la ”Scânteia tineretului” (1954-1956), la revistele ”Luceafărul” și ”Amfiteatru” (1965-1968); director al săptămânalului ”Țara” (1990). În 1991, a reluat împreună cu Eugen Simion, Marin Sorescu și Valeriu Cristea, publicarea revistei ”Literatorul”.
A condus Teatrul Național ”I.L. Caragiale” din București, în calitate de director, între anii 1993-1996.
Literar, a debutat cu nuvela ”Dușman cu lumea”, apărută în revista ”Tânărul scriitor” (1954), cinci ani mai târziu debutând editorial cu povestirile din ”Ningea în Bărăgan” (1959, volum reeditat în 1964, cu unele completări, sub titlul ”Cantonul părăsit”), potrivit ”Dicționarului scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2001).

Au urmat volumele ”Somnul la amiază” (1960), ”Dincolo de nisipuri” (1962), ”Cantonul părăsit” (1964), ”Vară buimacă” (1967), ”Casa care se leagănă” (1971), ”În văpaia lunii” (1972), ”Fântâna” (1972), ”Pierdut în Balcania” (1982), ”Povestiri din drumul Brăilei” (1989), ”Partida de pocher” (1995), ”O corabie spre Bethleem” (1998).

Câteva dintre nuvelele și povestirile sale au fost traduse și incluse în numeroase antologii apărute în străinătate.
”Inspirată îndeosebi de lumea țărănească, dar și de exotica ambianță portuară dunăreană din zona sud-estică a țării, nuvelistica lui Neagu narează întâmplări neobișnuite, multe comice la modul absurd, portretizează oameni suciți, trăsniți, unii încântători prin pitorescul ‘buimac’ și inteligența debordantă anapoda”, notează Dumitru Micu în Dicționarul scriitorilor români.

A scris şi scenariile unor filme precum „Ciprian Porumbescu” (1973) – autorul dialogurilor, „Dincolo de nisipuri” (1974), „Punga cu libelule” (1981) – împreună cu Vintilă Ornaru – şi „Sosesc păsările călătoare” (1985).

Atras de teatru, a scris câteva piese, între care ”Echipa de zgomote” (1970, piesă în două părți), ”Scoica de lemn” (1978), ”Casa de la miezul nopții sau Paiața sosește la timp” (1988), toate premiate de Uniunea Scriitorilor, ”Olelie” (1983). A semnat, singur sau în colaborare, scenarii de film: ”Lumină de iulie” (1963), ”Casa de la miezul nopților” (1975), ”Lișca” (1983), ”Sosesc păsările călătoare” (1984), ”Casa din vis” (1991), ”Terente — regele bălților” (1995).

Învingător din punctul de vedere al umorului ce lucește și astăzi pe valurile Dunării, cu entuziasmul copilului care descoperea fiecare zi ca pe cea mai frumoasă jucărie din vitrina unui magazin de vise, Fănuș Neagu a rămas în sufletele tari ale românilor ca o lacrima din care Dunărea își ia înapoi veșnicia!

A iubit fotbalul adevărat, venerându–i legendele: Dobrin, Dinu sau Dumitrache, dar a fost mai ataşat de boxeri şi de poveştile lor de viaţă. A scris cu sinceritate şi despre unii, şi despre ceilalţi:
„Acum zici Steaua, Universitatea Craiova, Rapid, Dinamo şi faci doi paşi îndărăt. Trecem cu toţii pe sub un cer de crizanteme negre şi prin duminicile nimănui”, mărturisea cu o tristeţe seacă.

Reputatul academician Eugen Simion îl caracteriza: „Agrea spectacolul vieții. A fost un fenomen în felul lui. Fănuș Neagu este un noroc al limbii române și nu îi înțeleg pe cei care l-au marginalizat. Era un scriitor care citea, un cititor atent. Alături de Bănulescu și Preda, Neagu este un prozator esențial, al gândirii. A reinventat literatura, în felul lui inimitabil. Era un personaj la fel de cunoscut pe stadion și la teatru”.

A fost prietenul brăileanului nostru din Banatul de Munte, Mircea Cavadia, alături de care a făcut risipă de umor şi iubire spălate în agerimea ce îi unea, dar şi ostoia de bucuria de–a trăi asemeni apei ce adapă pământurile încercate de secetă.

Fănuș Neagu face parte din generatia ’60, neegalată de celelalte până în prezent şi este asemeni unui vin bun, conform zicerii sale: „am băut aseară un vin atât de bun că-mi venea să-i zic dumneavoastră” … și pentru că ne-a lăsat testamentar dreptul de a tutui Sfinții, poate că îi putem dedica un gând în amintire, celui care acum slobozește umorul și frumusețea limbii și literaturii române Îngerilor făcându-i poligloți de limba română, pentru câ „limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet”.

A plecat pe 24 mai 2011, ora 3:30 a.m. la Spitalul Elias din București.
Fănuş Neagu a fost înmormântat la 26 mai 2011, pe Aleea Academicienilor a Cimitirului Bellu în prezenţa a sute de prieteni şi cunoscuţi care au venit să-l conducă pe ultimul drum.
Fănuș Neagu a scris o importantă în literatură și presa sportivă, contestat și apreciat, un nume, un personaj la fel de cunoscut pe stadion și la teatru, care a vorbit cu oamenii şi s-a tutuit cu sfinţii!