„De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare… Cezar? Don Quijote? Pe care dintre ei, în înfumurarea mea, voiam să mi-l aleg ca model? N-are importanţă. Fapt este că, într-o zi, cândva, de pe un meleag îndepărtat, am pornit să cuceresc lumea, toate perplexităţile lumii… Am citit toate cărţile tristeţii omeneşti. Şi nu m-au convins. Dar m-a convins sângele şoptind ideilor oboseala de propria lui culoare”… acesta a fost şi este Emil Cioran de la cărui naștere, 8 aprilie 1911 în Răşinari, se împlinesc 112 ani.
Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.
Este greu să îl admiri, dar la fel de greu să îl ignori. Cioran este unic şi irepetabil.Un seducător trist al filosofiei născut pentru a suporta durerile celor care nu suferă, da un Don Quijote al tăcerilor și frământorilor noastre.
“N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, afirma Emil Cioran.
Diaspora românească din Franța a fost cândva, poate una dintre cele mai elitiste din lume. Deşi a trăit în Franţa până la moarte, nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. Emil Cioran a murit la Paris, în data de 20 iunie 1995.
Cioran a fost legat ombilical de România prin prietenia cu Petre Țuțea pe care, împreună, au cultivat-o.
Născuți în prima jumătate a secolului al XX-lea, Petre Țuțea în anul 1902 și Emil Cioran în anul 1911, cei doi au împărtășit la începutul tinereții lor laurii unei generații avide de cunoaștere, cu acces la învățământul german și francez, care i-a adus României interbelice schimbarea la față. Ceea ce i-a unit pe cei doi au fost neliniștile unor tineri care își formaseră deja o gândire analitică, convingerile pe marginea cărora începuseră să își contureze primele comentarii. Asupra tuturor acestor lucruri însă avea să se aștearnă blestemul lor – regimul comunist, ce a reușit să îi separe fizic pentru totdeauna: Emil Cioran s-a stabilit definitiv în Franța, iar Petre Țuțea a fost condamnat pentru 13 ani la închisoare în România.
Ceea ce m-a emoționat și m-a făcut de multe ori să plâng a fost exercițiul de admirație pe care nu au încetat să îl practice unul față de celălalt de-a lungul deceniilor, în ciuda sutelor de kilometri care i-au separat.
Aceste aspecte sunt vizibile în fragmente de scrisori publicate, rânduri din care se pot desprinde respectul, susținerea, speranța pe care și le-au dăruit și în virtutea cărora au trait.
Cioran, după studiile clasice la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe la 17 ani studiul filosofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu.
Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărîndu-i evidentă „incovenienţa existenţei”.
În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Şestov, care situase întîmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.
Prima lui carte apărută în 1934 în România, “Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: “Cartea amăgirilor” (1935), “Schimbarea la faţă a României” (1936), “Lacrimi şi Sfinţi” (1937).
A fost vreme de un an (1936) profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie “Îndreptar pătimaş”, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei.
Din acest moment, Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii.
În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură ce va publica mai tîrziu majoritatea cărţilor sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, “Précis de décomposition”, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.
La mijlocul vieţii a părăsit gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale, manifestate şi în perioada sa epistolară, în care a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni – Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Samuel Beckett, dovedindu-se un excepţional autor al genului.
Însă în anul 1981, venit pentru un colocviu la Răşinari, Cioran avea să o cunoască şi să se îndrăgostească de Friedgard Thoma, tânără cu calităţi extraordinare, inteligentă, cultă, care preda filosofia la o facultate din Germania şi cu care ulterior a întreţinut o corespondenţă intensă bazată pe o admiraţie intelectuală – şi nu numai – profundă şi reciprocă, numită ulterior de Cioran „blestemul său indispensabil”.
În 1990, la 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului.
Detestând popularitatea, Cioran refuza să apară la televizor.
Publicarea unor fotografii în reviste l-a făcut însă cunoscut, iar când era oprit pe stradă şi întrebat dacă el e Cioran, răspundea invariabil: „Nu”.
În perioada cînd maladia Alzheimer începuse să lase semne clare, un parizian, recunoscîndu-l, l-a abordat: „Vous êtes Cioran?” Răspunsul său, dureros de adevărat: „Je l’étais-Am fost”!
Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitînd publicitatea.
„ …vreau să spun că privesc tot ce am scris nu ca pe o teorie, ci într-adevăr ca pe o terapie pentru mine însumi. Compatrioţii mei au geniul superlativului. Îţi trântesc un compliment de pe urma căruia nu-ţi mai revii… am cunoscut toate eşecurile posibile, chiar şi succesul”, mărturisea eternul Emil Cioran.
