[AUDIO] Pentru plasticianul Nik Potocean din Bocşa cele 7 culori ale curcubeului sunt baza în pictură

Nicolae Potocean (Nik) s-a născut în 19 octombrie 1953 la Timișoara, dar a copilărit şi trăieşte la Bocşa în judeţul Caraş-Severin. Pasionat de desen încă din fragedă pruncie, primele ore le are cu prof. Petru Kneipp, care îl încurajează în această direcţie. Se consultă cu diverşi plasticieni, precum: Viorel Coţoiu şi Petru Coita care îl încurajează. Nik Potocean alege peisagistica, îndrumat şi încurajat de pictorul cărăşean Gustav Ioan Hlinka. Cu toate acestea, Nik nu alege o carieră artistică, pânza şi pensula rămânând pentru el doar la stadiul de hobby aşa cum povesteşte cu dăruire pentru Radio Reşiţa:

Articol editat de Gerhard Chwoika, 2 noiembrie 2021, 18:00

„Pasiunea asta am avut-o de mic copil, mi-a plăcut întotdeauna să desenez, însă condiţiile erau de aşa natură că nu am putut să fac o şcoală de arte, de pictură, o facultate de profil sau aşa ceva şi am rămas numai cu dorul. Eu fiind timişorean de baştină, acolo am văzut cum veneau copiii de la şcoala de pictură cu tot felul de tablouri, iar mie îmi părea rău că nu puteam. Mutându-mă la Bocşa am început şcoala profesională, fiind legat pe undeva tot de artă, zic eu, dar într-un alt fel, desenul tehnic, m-am impus. Am avut succes şi cu această formă de desen, am fost încurajat, am făcut şi şcoala de maiştri, dar un sâmbure în inimă a rămas pictura clasică. Am lucrat la sculărie la Combinatul Metalurgic din Bocşa şi acolo vrei nu vrei te loveşti de desenul tehnic şi în paralel am început aşa timid să îmi trăiesc visul din copilărie. Autodidact fiind am desenat cu acuarelă, am început să pictez şi tot ce era legat de arta plastică mă interesa. Şi datorită internetului şi paginii de socializare facebook l-am găsit pe Bob Ross, un pictor din America, care dădea lecţii online. Atunci mi-am dat drumul, să zic aşa, după indicaţiile dânsului am tot lucrat şi la un moment dat nevastă-mea: „ce facem cu atâtea tablouri, ce faci cu atâtea desene, ai umplut toată casa. Hai fă şi tu o expoziţie, fă ceva, că toate treburile astea costă bani, pânzele, culorile”. Am investit fiecare leu, m-am lăsat chiar şi fumat şi-atunci chiar am văzut că într-adevăr ce de bani rămâneau şi puteam să-mi cumpăr mai multe pânze, culori şi ce îmi era de trebuinţă. Am încercat la Bocşa, am bătut pe la uşi, mi s-a întors spatele, neavând pregătirea necesară, toate demersurile mele rămânând fără ecou. După 2-3 ani de încercări nu mi s-a deschis nicio uşă cu toate că promisiuni aveam multe chiar şi de la Casa Orăşenească de Cultură, ca într-un final, nevastă-mea „lasă că mă mai interesez şi eu poate că totuşi reuşim ceva”. Şi a mers la Biblioteca Orăşenească din Bocşa şi cu ocazia asta am cunoscut-o pe doamna Gabi Şerban, directoarea care mi-a zis că nu e niciun fel de problemă, dar întâi ar vrea să vadă lucrările că nu poate face o expoziţie cu orice. A venit acasă la mine, a făcut poze la tablouri şi a trimis fotografiile doamnei Ada Cruceanu, fără să ştie cine sunt sau ce calităţi am, dacă se merită să îmi facă o expoziţie sau nu. Doamna Cruceanu a spus că da, se poate doar cu o mică corecţie, cu un pic de şcoală, are mână şi se poate, e ok. Căpătând curaj, am venit la Reşiţa la Şcoala Populară de Arte şi Meserii „Ion Românu”; eram foarte încântat pentru că hobby-ul şi pasiunea mea nu au rămas doar un vis. Tânăr pensionar, am absolvit cursurile acestei şcoli unde am învăţat foarte multe, lucruri pe care nu aveam de unde să le aflu fără să le învăţ.

Datorită Gabrielei Şerban am ajuns pe simezele judeţului. Am avut tot felul de expoziţii şi prin Anina, Gătaia, alături de grupul de plasticieni al Forumului German din care fac parte şi automat şi domnul Erwin Josef Ţigla şi-a dat interesul, ne-a promovat pe toţi în mod egal, nu doar pe mine în mod special, dar asta înseamnă că am o oarecare calitate.

Eu sunt cu impresionismul, prefer natura, fac plimbări, nu fac poze, mai bine iau blocul de desen şi îmi fac o schiţă şi când vin acasă, după acea schiţă îmi pică foarte uşor. Sunt mulţi care întâi desenează cu creionul şi pe urmă dau cu culoarea, dar eu nu, nu mai pierd atâta timp cu creionul, iau direct pensula şi dau cu culoare dacă ştiu ce vreau să fac. Multe din tablourile mele sunt şi imaginare, peisaje care nu există niciunde, sunt doar în mintea mea. De pildă, am tablouri de pe Cheile Caraşului, din vremea tinereţilor mele când făceam drumeţii, peisaje din care am şi vândut o parte.

Pe simezele Galeriei de artă a Centrului Judeţean de Cultură Caraş-Severin din Reşiţa am panotată în prezent o expoziţie, mai bine zis noutăţile din ultimii doi ani de pandemie, perioadă care mi-a influenţat oarecum şi lucrările. Eu fiind peisagist mi-au plăcut instantaneele de vară, toamnă, iarnă, puţin mai macabre, poate e chiar prea dur spus. O parte din lucrări sunt încă expuse la Biblioteca Orăşenească din Bocşa, pot fi văzute şi acolo, doar că acelea reprezintă mai mult peisajul urban, imaginea oraşelor în ploaie, precum Bocşa, Reşiţa şi chiar Timişoara. Şi la Biblioteca Germană am un tablou cu Govândariul în roşu, un asfinţit din acela puternic care impresionează. Nu degeaba îi zice impresionism la cea ce lucrez eu. Am Timişoara cu catedrala în amurg, în seară, dar mă gândesc că este o expoziţie reuşită care merită văzută.

… se-ntâmplă câteodată şi o lună sau două să nu mă ating de pensulă. Trebuie să am inspiraţie şi o motivaţie oarecare, o bucurie şi acest lucru mă influenţează şi mă impulsionează şi mă gândesc la ce fain a fost acolo sau acolo şi îmi vin idei pe care încep să le pun pe hârtie. De multe ori îmi spune nevastă-mea ” şi-acum ce pictezi. Zic, nu ştiu. Cum nu şti ce pictezi? Zic, păi nu. Vedem când e gata. Culmea…” Sau altă chestie, nevastă-mea mă ia cu culorile, de genul orange, bleumarin cu denumiri dintr-astea mai sofisticate, dar la mine de bază sunt cele 7 culori. Orange-ul pentru mine e portocaliul, roşul e roşu şi nuanţele ce derivă din ele le încadrez la culoarea de bază. Pe pânză, culoarea e cu totul alta decât în realitate. Toate expoziţiile astea online care se fac distorsionează culorile pentru că una e să vezi tabloul în realitate şi alta pe ecranul calculatorlui sau al telefonului.

Pandemia influenţează profund toată arta şi cultura. Un pictor dacă nu are un vernisaj la care să simtă pulsul atmosferei din galerie şi freamătul publicului, comentariile şi discuţiile de după lansare, este asemeni unui scriitor care îşi lansează o carte pe facebook. Câţi se uită sau citesc online? Este exact ca şi un tablou prezentat în spaţiul virtual, ceea ce pentru noi artiştii e foarte greu acum. Faţă de alţi pictori, eu lucrez destul de repede, dacă am ideea şi ştiu ce vreau să fac. Nu îmi bat capul că nu voi avea noutăţi la primăvară, precis voi avea. Am perioade când o lună sau două nu postez nimic pe facebook, dar în acel interval eu lucrez la tablouri şi când sunt finalizate le postez pe rând şi la fiecare coment încerc să răspund şi asta îmi ia timp, dar mă încarcă pozitiv şi mă bucură”.

Povestea lui Nik Potocean o puteţi afla miercuri, 3 noiembrie în emisiunea “Boema”, doar aici pe 105.6 FM de la 22:15!

Sursa foto: facebook Nik Potocean