Sculptura în lemn nu este un hobby făcut în grabă pentru că important este să ști să vorbeşti cu lemnul. Dacă eşti la început în acest domeniu, este recomandat să îţi alegi un lemn de esență moale, cum ar fi mesteacănul, teiul, pinul, salcia sau castanul. Acestea sunt mai ușor de sculptat. Când însă acumulezi mai multă experiență, poţi folosi mesteacăn noduros, cireș, arțar, măr, păr, măslin sau nuc.

Sunt bucăți de lemne care nu vor să „vorbească” și zac ani de zile așa. Dar le pun deoparte și făcând altceva, îmi mai arunc privirea spre ele sau întâmplător văd ceva în ele şi mă apuc de lucru la acel lemn. Așa a intrat în mine dragostea pentru sculptură și acum fac troițe, catapetesme, uşi împărăteşti şi aşa mai departe pentru bisericile din Banatul sârbesc, dar şi din Reşiţa mea.

Sculptura poți s-o înveți repede ca orice meserie, poate într-o lună de zile, dar eu am învățat să am viziune în spațiu. Când vreau să fac ceva, indiferent ce sculptură este, trebuie să o văd gata realizată înainte de a o începe.

Orice lucru în care pui iubire și dedicare devine magie, iar sculptura în lemn nu face excepție, a mărturisit pentru Radio Reşiţa sculptorul reşiţean Doru Vasiuţi:

Doru Vasiuti

… această îndeletnicire a început ca un hobby şi pe parcurs m-am dedicat cu tot sufletul acestei frumoase activităţi de sculptură preponderent în lemn. În 1974 am găsit un bilet la mare, m-am dus la Mamaia şi acolo lângă Teatrul de Vară erau tarabe cu măşti ale meşterilor populari. Ei, momentul acela a fost hotărâtor pentru mine, pentru viaţa mea ulterioară; nu am crezut lucrul ăsta. Mi-a plăcut o mască, am cumpărat-o, am venit cu ea acasă, m-am uitat cum se face şi am zis: de-acuma sculptez şi eu măşti. M-am apucat de sculptură cu dorinţa de a sculpta măşti. Sigur că la prima expoziţie am sculptat măşti şi cineva i-a zis profesorului Galiş că „uite vezi că acolo e un copil care s-ar putea să fie ceva de capul lui, i-a dute şi vezi”. A luat legătura cu mine, m-a întrebat cum fac, i-am zis că n-am nicio tehnică, nimic, pur şi simplu aşa intru în lemn. Zice „nu vrei să vi la Şcoala Populară de Artă, o să te-nvăţ desen, filosofia artei, istoria artei”, ba da şi din 75 până în 78 când am terminat şcoala tot expun.

Am avut şansa ca prin Consiliul Judeţean Caraş-Severin să ajung în Toracu Mare, e un sat românesc din Banatul Sârbesc să merg să văd că făcuseră nişte maramureşeni clădirea propriu-zisă a bisericii din lemn. Sorin Frunzăverde, Dumnezeu să-l ierte, mi-a spus „măsoară, vezi ce ai de făcut şi te apuci de lucru şi când e gata ne chemi s-o sfinţim”. Şi aşa a şi fost, am lucrat vreo doi ani de zile, am făcut tot interiorul, catapeteasma, uşile împărăteşti şi diaconeşti, tronul Maicii Domnului, tronul împărătesc, scaune, tot ca să poată fi funcţională. Şi la momentul sfinţirii a venit şi Radio Reşiţa şi o Televiziune din Belgrad şi din partea sârbească a fost consilierul lui Kostunica pe teme de artă şi minorităţi. A fost frumos, sunt bucuros că am acolo o biserică, lumea are unde să se ducă; îmi amintesc că mă opreau pe stradă şi-mi mulţumeau că în sfârşit au şi ei o biserică în sat.

Mi-am făcut câţiva prieteni atunci de moment şi mai ţinem legătura şi astăzi, prin internet, ne gratulăm de sărbători şi cam atât. Pe această cale le doresc torăcenilor acum la ceas de sărbătoare La mulţi ani, sărbători fericite, Crăciun, An Nou şi restul de viaţă să-l ducă în bucurie şi împliniri.

Am avut şansa să depăşesc spaţiul bănăţean şi să ajung chiar şi în Franţa unde am reuşit săcunosc câţiva plasticieni pe care i-am chemat la noi în tabere la Văliug sau pe Semenic şi noi mergeam la schimb la ei. Şi am fost de vreo două ori. Îmi amintesc că în faţa casei memoriale a lui Gaston Floquet – un sculptor pe care îl tot comemorau, era o asociaţie a prietenilor acestuia din care facem parte şi eu şi alţi câţiva reşiţeni şi ne-am pus să  amplasăm sculpturi în faţa casei, că mi se părea că e prea ştearsă; în ziar a apărut imediat că sunt nişte români acolo care lucrează şi vor avea o expoziţie. Şi au venit de la 18 km, în Saint Rigomer des Bois, aşa se cheamă localitatea aceea şi au trecut pe lângă casă fără s-o vadă şi la vernisaj le-au reproşat că au trecut pe lângă. Eu le-am spus lor, fără să cunosc acest amănunt că aici trebuie nişte lucrări care să-i pună în evidenţă casa şi au zis „ce genial”. Pentru francezi cuvântul genial nu are semnificaţia din română şi anul următor m-am dus şi am făcut acolo două lucrări în metal să îi scot casa în evidenţă. Între lucrările lui Gaston Floquet şi ale mele nu există nicio asemănare. El lipea fierotanii sau diverse oase de animale şi făcea alte figuri abstracte. Şi acum în faţa casei este o săgeată mare cu semnătura lui, aşa cum obişnuia el să semneze, care indică într-acolo şi nişte lucrări de ale lui puse pe un stativ şi e totul în regulă. Au fost 250 de oaspeţi acolo şi sunt foarte mulţumit că şi numele meu este acolo, Doru Vasiuţi România 2008.

Anul era 1996, ţin minte, Combinatul Siderurgic se chema CSR atunci şi serba 225 de ani de foc continuu. E potrivit acum că-s 250 anul ăsta, tot un an jubiliar în care ne-am constituit ca grup de artă şi ne-am spus cam excentric, e adevărat, „Despărţirea” fiind că toate grupurile sunt Uniunea de nu ştiu care, noi ne-am spus „Despărţirea”. Când mă întrebau „ce-ţi veni cu numele ăsta, am povestit istoricul acestui nume”. Era în 1933 când în Germania partidul lui Hitler prindea contur şi pentru că şi el era pictor convoca şi chema pe toţi marii artişti să facă parte din partidul său. Max Beckmann, că de-aici pleacă totul, era liderul unei şcoli superioare de artă şi acesta i-a spus pe un ton mai blând că nu vrea să facă politică şi pe chestia asta a fost dat afară şi s-a trezit la o vârstă avansată că e pe drumuri şi a pictat un tablou pe care l-a denumit „Despărţirea de iluzia vieţii în faţa realităţilor care zac ascunse dincolo”. Ăsta este titlul complet, nouă ne-a plăcut povestea lui şi o spuneam de fiecare dată, o povesteam, lumea o asculta cu plăcere şi aflau de Max Beckmann ce dramă a trăit la sfârşitul unei vieţi de succes în artă. Şi grupul nostru a funcţionat din 96 până la prima criză în 2008 când Consiliul Judeţean mi-a spus că „nu te mai pot ajuta cu bani”. Eu nu l-am declarat sucombat; ne gândim poate să ne reîntâlnim odată cu vreun prilej că sunt câţiva care îmi tot spun „Hai Dorule să ne readunăm”.

La Reşiţa au venit sculptori şi din altă parte, apropo, eu când m-am apucat în 74, în oraş erau vreo 5-6, Rouă, Faluşi, mulţi sculptau. Ei, acuma încet, încet s-au dus şi nu a rămas mai nimeni şi eu continui să fac pentru că mi-a plăcut sculptura. A fost un coup de foudre atunci în 74, dar asta mă ţine veşnic şi Galiş, profesorul meu, că eu am terminat pictura, când îmi făcea corecturile îmi zicea: „Dorule, tu sculptează”, asta era corectura pe care mi-o făcea. Şi am fost chemat şi eu la întâlnirea asta cu sculptorii la Hala Minda, dar nu am putut să fiu prezent pentru că sunt puţin bolnav în perioada asta, vom vedea mai departe cum va fi.

Amprenta vizibilă mi-am lăsat-o în bisericile din Serbia şi mi se părea cumva ciudat că în Reşiţa mea, aici unde m-am născut n-am apucat să fac mai nimic şi am avut şansa să fiu chemat la Biserica greco-catolică unde am refăcut toată catapeteasma, care era veche, făcută de nişte tâmplari cu bunăvoinţă. Acuma, mai am puţin de lucru la ea, în martie anul viitor (n.r. 2022) se va sfinţi de către episcopii greco-catolici şi pot să spun că acea catapeteasmă o pot semna că i-am dat o formă nouă şi sunt mulţumit, reşiţenii o pot vedea oricând pentru că biserica este deschisă toată săptămâna.

Dintr-un alt ciclu al meu „Izvoare”, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, acorda în fiecare an Trofeul „Eminescu Ziaristul” sub denumirea „Izvorul” de Doru Vasiuţi pentru că era legat de Eminescu, de poezia lui pentru care a confiscat, cu ghilimele de rigoare, cuvântul izvor şi codru, repetându-l de atâtea ori că acuma dacă vrei să scrii poezie nu te mai atingi de cuvintele astea că parcă îi aparţin lui şi era foarte potrivit să spui „Izvor traversând pădurea” unui trofeu „Eminescu ziaristul”. Mai am lucrări importante pe care am apucat să le fac la Mehadia. Ion Corneanu, maestru emerit al sportului care este de-acolo, când a fost declarat fiu al satului, a fost foarte multă lume la sfinţire. Pe toţi marii campioni de lupte, el i-a scos; am avut ocazia să-i văd aici, bătrânei aduşi de spate acum, floarea luptelor greco-romane româneşti. Şi mai am în curtea Liceului „Mircea Eliade” bustul lui Eliade cu tot cu soclu. Am avut ocazia ca în decursul a 7 ediţii să dau câte 5-6 izvoare şi printre cei care au primit ca trofeu izvorul meu se numără şi academicianul Eugen Simion şi încă un academician din Chişinău plus alţi mulţi profesori universitari, cei care au făcut în cursul anului respectiv materiale şi l-au pomenit (n.r. pe Eminescu) printr-o creaţie ca memoria lui să nu dispară şi să rămână mereu vie, să avem un nume pe care să-l respectăm şi cu care să ne mândrim la nivel naţional şi internaţional.

Cât trăiesc, o să tot creez. Asta e dorința mea: să lucrez până în ultima clipă. Vă doresc sărbători fericite, un An Nou cu bine şi să fim sănătoşi!”