În copilărie, mulţi dintre noi aveam colecţii de timbre, monede sau diferite articole la care ţineam foarte mult. Colecţionarii pot deprinde multe din această activitate, dezvoltând însuşiri deosebit de utile pentru educaţia şi dezvoltarea ulterioară. Se spune că un colecţionar devine un adevărat om de ştiinţă în momentul în care începe să adune obiecte. În acest fel, învaţă să fie un bun observator, să măsoare, să clasifice, să sorteze, să compare, să ţină evidenţe, să eticheteze. O parte din bucuria colecţionarului constă în a-şi împărtăşi experienţa persoanelor din cercul de apropiaţi: prieteni, membri ai familiei, colegi şi să îmbine astfel utilul cu plăcutul aşa cum o face şi Silviu Lăzărescu din Reşiţa pentru care maşinile au chiar şi un efect terapeutic, cum singur mărturiseşte în povestea obiectelor adunate cu migală încă din copilărie începând:

Silviu Lăzărescu

Pasiunea legată de machetele de maşini o aveam de mic, erau acele maşinuţe de fier care greu se procurau, iar după Revoluţie, aşa la câţiva ani, au început să apară prin staţiile de carburanţi, mărci precum: BBurago, Willy şi am început să cumpăr. Prima am pus-o pe noptieră, apoi am luat alta, alta şi tot aşa şi am ajuns să colecţionez două dimensiuni: scara 1:24 şi 1:18 care sunt mult mai mari. Din clasa 1la 24 am peste 260 de exemplare, care se pot vedea şi în imaginile ataşate pe site. Acestea le am acasă unde am rezervat o încăpere, iar la birou, pe rafturi le am pe cele 1la 18, puse pe categorii: SUV-uri, maşini sport, maşini de epocă, limuzine şi de teren.

Cele mai vechi maşini din colecţie, că sunt vreo două sau trei, sunt marca Ferrari, care o perioadă lungă de timp, de vreo 2-3 ani, le-am ţinut pe noptieră în dormitor. Apoi am ajuns să fiu cunoscut la mai toate staţiile de carburanţi din Timiş şi Caraş-Severin; efectiv mă sunau angajatele de acolo să vin că au primit modele noi. Cele mai noi din colecţie sunt Porsche 911, Bugatti Shiron, Porsche Makan, McLaren. Şi fiul meu îmi mai atrage atenţia atunci când apar modele noi, le ştie mai bine ca mine, pentru că avem amândoi o pasiune foarte mare pentru maşini. Eu, după cum se ştie, deţin şi o colecţie la scara 1:1 cu exemplare deosebite pot spune, este vorba de un IMS, o Dacie fabricată în Cipru, un ARO, mai am în lucru acum un Mercedes din 1963 care sper să-l termin în iarna aceasta.

Este o pasiune frumoasă. La un moment dat nu am mai găsit, doar pe site-uri de profil, idee nu am de ce nu se mai găsesc prin magazine; erau la un preţ decent, acum însă am observat că au ajuns la preţuri foarte foarte mari. Au fost şi prin reviste, am însă foarte puţine din acelea, m-am axat mai mult pe modelele astea mai mari care au apărut.

Când mi-am asumat această colecţie, am luat în calcul faptul că trebuie să am şi grijă de piesele din ea, să le şterg de praf, să le aşez într-o anumită poziţie.Soţia chiar îmi spunea la un moment dat că am devenit obsedat pentru că deschideam uşa spre încăperea unde le păstrez să văd dacă sunt toate aliniate, dacă nu cumva e vreuna întoarsă de la locul ei. Da e frumos să le ai, să mergi, să le priveşti, e o pasiune destul de migăloasă aş putea spune. Am avut şi unele care se cumpără demontate, le-am montat eu singur, pe urmă s-a implicat şi fiul meu (n.r. Paul Lăzărescu – campion naţional la karting), chiar şi fiica mea (n.r. Letiţia Lăzărescu – studentă la medicină) era tentată să se joace cu ele. Am spus chiar că nu e bine să vă jucaţi, doar priviti-le şi puneţi-le la loc, ceea ce au şi făcut şi de aici şi pasiunea fiului meu pentru maşini. Am văzut şi la el în cameră machete care le are puse pe un raft, nu se joacă cu ele. E o pasiune frumoasă dar destul de costisitoare, fapt pentru care momentan am lăsat-o mai moale. Mai iau când apar modele mai deosebite. De exemplu am un Mercedes G-Class care este ca un Aro, pătrăţos aşa, pe care l-am găsit destul de greu. Dar e şi aici o chestiune cu maşinile acestea confecţionate la scară unde şi producătorul direct are un cuvânt de spus.

În Caraş-Severin cred că sunt singurul colecţionar de astfel de maşinuţe. Într-o seară, în urmă cu doi – trei ani m-a sunat şeful de post al unei comune din Arad. M-am speriat, zicându-mi „ce oi fi făcut eu pe-acolo de mă sună şeful de post?”, la care aflu că s-ar fi întâlnit cu un prieten comun în Timişoara de la care a aflat că sunt un colecţionar pasionat. Omul avea peste 400 de piese la scara 1:18 şi era pasionat de mărci, precum: Mercedes, Rolls-Royce, Jaguar. Schimburi nu puteam face că, nu deţin dubluri din mărci deosebite, dar am mai păţit-o şi eu şi pentru asta am un opis în telefon să verific mereu ca să nu iau ce am deja. De exemplu un Subaru, dacă eu îl am fără eleron şi există acelaşi tip cu eleron este deja un alt model şi îl iau. La un moment dat o luasem bine, nu exista staţie de carburant din vestul României să nu intru să văd ce maşini mai au.

Modele deosebite, pot spune, sunt cele pe care le-am cumpărat din reprezentanţele auto pentru că acestea sunt construite cu mai multe elemente mobile faţă de celelalte din comerţ, adică se deschid şi uşile din spate şi hayonul, portbagajul; sunt mai complexe, dar şi mai scumpe. Direcţia mobilă şi că se deschid uşile din faţă, asta este la toate, doar că cele de firmă au mai multe elemente şi accesorii.

Pe lângă o gamă variată de maşini, am şi o serie de utilaje de construcţii pentru că şi lucrez în domeniu. Este vorba de macarale, excavatoare, buldozere, camioane, cisterne, betoniere, mărci deosebite, foarte bune, făcute din metal, am chiar şi motociclete.

Un colecţionar este ca un copil mic, pot spune, care atunci când vede o jucărie şi îi place ar vrea să o aibă. Aşa şi eu când iau ceva nou, o aduc acasă, o zi – două o analizez după care vine pusă lângă celelalte şi după ceva timp aduc alta. Astea pe care le am în birou mă mai deconectează de la problemele zilnice, au, pot spune şi un oarecare efect terapeutic, mă liniştesc atunci când le privesc pentru că sunt puse pe categorii şi mă bate gândul să mai fac nişte rafturi şi să le rearanjez, să stea mai degajate.

Eu colecţionez maşinile pe cont propriu, nu fac parte din niciun club sau asociaţie, sunt convins că există la nivel naţional mai multe unde membri iau legătura între ei şi publică diverse recenzii sau ce dubluri au şi aşa mai departe. Eu nu m-am băgat pentru că nu corespondez cu nimeni, e o pasiune a mea de care mulţi rămân surprinşi când intră la mine în birou şi văd ce e acolo. „Wow, îl aduc şi eu pe fiu-miu să le vadă. Poţi să îl aduci”, le spun, „dar atât, de jucat nu se poate”. Au mai fost scăpate pe jos, s-a mai rupt o oglindă, un număr, dar le pun la loc şi asta a fost. Personalul de serviciu, care face curat, cunoaşte deja şi atunci când şterge praful le ia pe rând şi le aşează cu grijă la loc. Ele normal ar fi trebuit să rămână în acele cutii în care au fost ambalate, dar ocupă un spaţiu foarte mare şi atunci am ales să le desfac şi să le aşez una lângă cealaltă. Poate nu sunt chiar într-o colecţie adevărată, dar mi-au plăcut şi mi-am făcut o colecţie personală, aşa am considerat eu, nu fac expoziţii, sunt pentru plăcerea mea şi a celor care vin să le vadă.

Tot timpul am apreciat oamenii care au anumite pasiuni; timbre, brichete , insigne, maşinuţe, scule, dar nu poţi spune că este o pasiune să te uiţi la televizor. Un pasionat caută, intră pe site-uri, vede noutăţile, dar cum am mai spus, oricât ar fi pasiunea de mare nu o poţi duce la extreme. Nu aş putea spune că eu am moştenit-o. Este adevărat că şi tatălui meu i-au plăcut foarte mult maşinile, de la el am învăţat multe despre ele, despre tehnică, fiind şi el în domeniu, eu am copilărit într-o autobază. Băiatului meu văd că îi place şi lui, nu l-am forţat, nu l-am obligat să presteze nici sportul pe care îl face cu atâta dăruire şi pasiune şi cu rezultate foarte foarte bune. În pasiunea aceasta, dacă o trăieşti, te implici aşa cum trebuie, nu mai ai timp de alte vicii. Eu vorbesc din prisma unui fumător care s-a lăsat de această practică de peste 12 ani şi acum nu îi mai văd rostul, dar mă rog, fiecare face cum consideră, nu dau lecţii nimănui. Unii adună cuţite, pachete de ţigări, ambalaje de la dulciuri, accesorii militare, eu în şcoala primară, dar şi mai târziu până prin anii de facultate, colecţionam pixuri, la un moment dat aveam peste 300, îmi plăceau; bine nici nu se găseau în vremurile acelea prea multe şi atunci toţi care mă cunoşteau sau veneau pe la mine îmi aduceau câte un pix.

Aş putea spune că, omul sfinţeşte locul. Fiind tot timpul înconjurat de utilaje, maşini, agregate, mi s-a transmis acest „virus”. Când eram mic eram înnebunit să mă plimb cu buldozerul, acum nu m-aş mai urca nici în ruptul capului. Când eram copil, mă ducea tatăl meu pe şantier şi mă lăsa la un mecanic 3-4 ore şi eu mă plimbam cu buldozerul. Mi-a plăcut şi îmi place tehnica, sunt un tip pragmatic, aş putea spune că îmbin utilul cu plăcutul. Mărturisesc că seara când ajung acasă mai obosit, stressat de peste zi, maşinile din colecţie mă deconectează foarte mult.

Colecţionatul obiectelor înseamnă implicare şi pasiune, le îmbină pe ambele într-o simbioză perfectă, de care nu te poţi desprinde aşa de uşor, deşi uneori eşti forţat de împrejurări sau chiar şi de buzunar, să te laşi şi să păstrezi totul doar în amintirea ta.

Povestea maşinuţelor de colecţie o puteţi afla sâmbătă, 23 octombrie în emisiunea “Oameni şi Locuri”, doar aici pe 105.6 FM de la 15:20!