Marama românească – simbol al eleganței și al tradiției populare. Cum diferă de la o regiune la alta

Marama este una dintre cele mai delicate și mai valoroase piese ale portului popular românesc. Realizată cu multă migală, adesea din borangic – firul fin de mătase obținut din gogoșile viermilor de mătase –, aceasta impresionează prin transparență, strălucire și frumusețea ornamentelor.

Articol editat de Cristian Barbu, 12 octombrie 2026, 15:00 / actualizat: 1 noiembrie 2026, 15:03

În trecut, maramele erau lucrate în gospodăriile țărănești de femei care stăpâneau tehnici speciale de țesut și ornamentare. Procesul presupunea mult timp și îndemânare, iar fiecare piesă reflecta atât priceperea celei care o realiza, cât și specificul zonei de proveniență.
Marama avea mai multe întrebuințări. Era purtată pentru acoperirea capului, mai ales la sărbători, la biserică și la evenimente importante din viața comunității. În anumite regiuni, aceasta era asociată cu statutul femeii căsătorite și ocupa un loc important în ceremonialul nunții. Felul în care era împodobită, materialele folosite și modul de purtare puteau transmite informații despre vârsta, statutul și situația socială a purtătoarei.

Maramele nu erau identice în toate regiunile țării. Cele din Muscel, de exemplu, se remarcau prin folosirea borangicului și prin motive decorative geometrice sau florale, uneori completate cu fire metalice. Aceste diferențe regionale demonstrează bogăția artei textile românești. Maramele de Muscel puteau avea peste trei metri lungime și erau țesute integral din borangic. Ornamentele, realizate prin tehnici de alesătură, cuprindeau motive geometrice, florale și reprezentări stilizate ale pomului vieții. În unele exemplare, decorul era îmbogățit cu mătase și fir metalic auriu, care ofereau țesăturii o strălucire discretă, dar deosebită.

În Oltenia, marama a ocupat un loc important în portul popular femeiesc, în special în ținutele de sărbătoare. Zone precum Gorj, Vâlcea, Olt și Dolj au păstrat variante cu particularități de ornamentare și cromatică.
Maramele oltenești erau realizate din borangic sau din combinații de fire, iar decorul putea include motive florale și geometrice, dispuse în registre ornamentale. În anumite zone, se foloseau fire colorate sau metalice, care evidențiau desenele și ofereau piesei un aspect festiv.
În Gorj și în alte centre din sudul țării, maramele cu ornamente bogate se integrau într-un costum popular în care și celelalte piese textile erau atent decorate. Întregul ansamblu era gândit astfel încât ia, piesele care acopereau poalele și marama să se completeze reciproc.

În Muntenia, marama era apreciată pentru finețea materialului și pentru felul în care completa costumul femeiesc. În multe comunități, aceasta era purtată la biserică, la nunți și la alte sărbători importante.
Maramele din Argeș, Muscel și Dâmbovița sunt reprezentative pentru tradiția țesăturilor fine din sudul țării. Decorul putea varia de la motive geometrice discrete la compoziții florale mai elaborate. În funcție de materialele disponibile și de posibilitățile familiei, se puteau utiliza fire de mătase sau metalice pentru accentuarea ornamentelor.
Marama era întâlnită și în jumătatea sudică a Moldovei, unde portul popular a dezvoltat variante proprii prin adaptarea unor forme de îmbrăcăminte și podoabe cunoscute și în regiunile învecinate.

În această zonă, marama putea fi realizată din materiale fine și decorată cu motive geometrice sau florale. Aspectul concret al piesei depindea de localitate, de tradiția țesutului și de combinația cu celelalte elemente ale costumului.
În Transilvania, portul popular femeiesc se remarcă printr-o mare diversitate, iar acoperitorile de cap diferă considerabil între comunități. Marama era cunoscută în anumite zone, inclusiv în unele localități de la poalele Carpaților și din sudul Transilvaniei, însă nu reprezenta o piesă universală pentru întreaga regiune.

Marama nu a avut aceeași răspândire în toate provinciile istorice românești. În Banat și în Maramureș, de exemplu, alte tipuri de acoperitori de cap au avut un rol important în portul tradițional, iar formele de găteală se diferențiau în funcție de vârstă, statut și împrejurarea în care erau purtate.
Se mai practică astăzi? Da, însă într-un număr mai restrâns de ateliere și gospodării specializate. Țesutul maramelor este păstrat de meșteri care continuă să lucreze cu borangic și să transmită tehnicile tradiționale. Un exemplu este activitatea unor artizani din județul Vâlcea, unde se păstrează inclusiv etape ale producerii mătăsii naturale. Maramele sunt realizate astăzi pentru costume populare, colecții, evenimente culturale și persoane care apreciază portul tradițional