[FOTO] Huțulii Bucovinei, gospodari și ospitalieri

Aproape de pădure şi de Dumnezeu, această etnie vieţuieşte trainic, în comuniune cu natura nealterată, păstrându-şi tradiţiile şi poveştile. Huţulii sunt cunoscuţi ca fiind un grup etnic ce a migrat din Galiţia în Bucovina şi în Maramureş. Astăzi vom povesti despre huţulii Bucovinei.

Articol editat de Mirabela Afronie, 11 mai 2020, 12:10

În judeţul Suceava, huţulii locuiesc în comunele din apropierea graniţei cu Ucraina, respectiv Breaza, Brodina, Izvoarele Sucevei, Moldova – Suliţa, Moldoviţa, Ulma şi Vatra Moldoviţei.

Acestea sunt  locurile unde iarba foșnește a cântece huțule, unde oamenii au fost și vor rămâne frați. Oameni imprevizibili, misterioși și discreți, asemenea locurilor în care și-au așezat casele, susțin că sunt de un alt neam, deși, nu-și cunosc istoria, poate că și din cauză că nu obișnuiesc să și-o scrie. Feriți de legile oamenilor, singura lege le-a fost Dumnezeu, așa cum sufletele lor neînduplecate l-au putut înțelege.

Istoricii au concluzionat că huțulii se aseamănă cu rutenii la vorbă și limbă, dar se deosebesc de aceștia prin fizionomie și religie, huțulii fiind în exclusivitate ortodocși.

Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început în anul 1786, când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro – Ungar. La început huţulii s-au ocupat cu păstoritul sau lucrau ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Imigraţia acestora a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului XVII, graniţa dintre Moldova şi Polonia a fost desfiinţată.

Modul liber de viaţă al huţulilor nu s-a pierdut odată cu trecerea timpului. Aceştia i-au fascinat pe mai mulţi scriitori români care au remarcat etnia huţulă.

„Huţulii duc o viaţă de pasăre pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi”, aşa îi descria marele poet Mihai Eminescu pe huţuli.

„Noi, huţanii, am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele“, scria Mihail Sadoveanu în cartea sa cu povestiri vânătoreşti – „Ţara de dincolo de negură“.

Multe dintre obiceiurile huţulilor s-au păstrat şi astăzi în satele din Bucovina. Chiar dacă huţulii s-au declarat români la recensământ, tradiţiile lor s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie. Din mâinile lor pricepute lemnul prinde forme utile. Sunt meşteri iscusiţi, vânători neîntrecuţi, buni crescători de vite şi cunoscători ai legilor pădurii. Deşi simpli în vieţuire, au o reală înclinaţie către frumos, desprinsă din estetica naturii. Huţulii, pe cât sunt de mândri, pe atât sunt de sensibili şi înţeleg viaţa ca pe o manifestare a frumosului.

Primele date statistice privind huţulii din Bucovina sunt de la începutul secolului al XVIII-lea, atunci s-a estimat că în Bucovina s-ar afla în jurul a 25.000 de huţuli.

Adriana Petroi