Dintotdeauna, cultura a avut la bază o industrie care a dezvoltat-o cu trecerea timpului.

În 2 august 1950, vedea lumina zilei pentru prima dată, în localitatea Marghita judeţul Bihor, fiica soților Frunză, Livia. Frumoasă ca moldovencele, tenace ca bihorencele și strălucitoare ca bănăţencele, destinul o duce în ținutul munților și lacurilor locuite de oamenii care o vor ajuta ca talentul ei să se reverse din piese şi forme elaborate prin aşchiere în tablouri pline de lumină și culoare, flori, portrete și peisaje care vor face ocolul lumii şi o vor face să se redescopere iar şi iar în decursul anilor şi a meseriilor pe care le-a practicat şi care i-au fost toate o bază materială şi inspiraţională în viaţă.

Ne-am aflat de curând în atelierul de creație al doamnei Livia Frunză din Reşiţa, amenajat într-o cameră din apartament, înconjurați de zecile de rame, pânze, tablouri, cărţi, vopsele şi aşa mai departe să-i aflăm povestea destinului care a purtat-o în Banatul de Munte, doar că această poveste este strâns legată de cea a desenului, care i-a fost leitmotiv în întreaga ei viaţă, începută cu mulți ani în urmă, undeva departe, dar nu oricum…

Livia Frunză

… povestea desenului începe de la o vârstă foarte fragedă, aveam vreo 6 primăveri, când tata mi-a adus acasă un caiet și niște creioane chimice la vremea aceea și ce mi-a venit mie, la îndemână în fața mea era o felie de pâine și m-am pus și am desenat-o și ăsta a fost primul meu desen, iar tata a rămas foarte surprins și a zis, vai ce talentată este fetița noastră, dar totul a rămas așa în suspans. În școală făceam foarte mult material didactic, planșe la geografie, biologie, laboratoarele nu erau atât de dotate ca și astăzi și eram solicitată de profesori să pregătesc material didactic cu cretă și creioane colorate. Cu pictura nu am avut posibilitatea să cochetez la vremea respectivă pentru că eram o familie modestă, nu aveam posibilități, instrumente, vopsele și nu știam foarte multe lucruri. La desen se făceau planșe cu creioane colorate și cam atât. Ulterior am intrat în viață și visul meu de a deveni profesor de biologie, unde aveam nevoie de desen, nu s-a realizat, m-a urmărit neșansa; apoi a urmat căsătoria, copiii, trebuia să intru în câmpul muncii să îmi câștig existența, am urmat fel de fel de cursuri, de strungar, de dactilograf. Când erau copiii mai mărișori, i-am dat la ore la matematică, era intrarea în treaptă, am auzit de Școala Populară de Artă și m-am înscris și mergeam împreună cu ei, asta a fost în 1985. Am fost încurajată de domnul profesor Petru Galiș care mă îndemna să pictez; el îmi admira desenele în primul an care erau numai în creion, după care am intrat pe ulei, m-a încurajat să continui, dar nu era timpul necesar, erau copiii, serviciul, casa și făceam așa printre picățele câte un tablou, mă mai ruga cineva să îi fac câte o reproducere și atunci am căutat tot timpul să mă verific și chiar dacă într-o primă fază nu aveam certitudinea că îmi va ieși îmi spuneam că trebuie să încerc și așa am continuat. Și când am făcut cursul de strungar eram bucuroasă că am simțul desenului și îmi făceam fel de fel de schițe să fac la strung cum era la vremea aceea: turnulețe, cupe și eram foarte pasionată de strungărie, mă frapa faptul cum mușcă cuțitul din metal, deci în tot ce am învățat am pus pasiune și toate mi-au încărcat bagajul de cunoștințe, adică să înțeleg mersul firesc al lucrurilor.

Prima pictură a fost o provocare, în uzină, cu doamna Turcu, o fostă prietenă cu care am lucrat 16 ani și ea văzând ce iasă din mâna mea ca desen, mi-a spus: tu ești talentată, de ce nu te pui să faci un tablou, însă eu ziceam că nu știu, că nu am habar. Și atunci m-a pus să îi fac un desen. Mi-a adus o poză pe care cu lacrimi am făcut-o, dar atâta m-am ambiționat și m-am străduit și am repetat până am făcut-o. Era un goblen defapt, o acuarelă pe etamină. După aia parcă mi-a dat siguranță și m-a determinat să merg mai departe. Mi-am cumpărat uleiuri, am întrebat în dreapta și în stânga, că nu era atunci youtube-ul să te mai inspiri sau să urmărești tutoriale și mă mai consultam cu plasticieni amatori care erau mult mai avansați decât mine. Era Rudi Saitz în uzină, era Mureșan, foști colegi de lucru la vremea aceea, Chene Răduca, care lucrau deja. De la ei am învățat să întind pânza pe șasiu, să îmi procur materialele și încet încet am început cu reproduceri. Acum, eu la rândul meu o instruiesc pe nepoțica mea, îi dau să lucreze cu acrilice, că nu sunt așa de toxice, am învățat-o cum să țină pensula şi că pensulele trebuie spălate. Pictatul implică și niște activități colaterale, adică să îți îngrijești pensulele, să lași curat lângă planșetă și așa mai departe. În timp am evoluat, dar nu mai lucram foarte des, decât doar când aveam timp, când se ivea o fereastră, când era puțin timp liber, doar că nu aveam condițiile de acum la vremea respectivă, nu era suficient spațiu, pictam noaptea și dimineața le adunam dacă chiar trebuia să fac o lucrare. Copiii au crescut, au plecat care încotro, eu am rămas singură, am avut un serviciu solicitant care nu mi-a oferit prea mult timp liber așa că nu am mai putut continua.

Apogeul meu a fost odată cu intrarea în pensie când am spus gata, până acum am făcut ce a trebuit pentru cei din jurul meu, acuma vreau să fac numai pentru sufletul meu și sufletul meu este pictura; cu ea mă trezesc, dacă nu pot dormi noaptea vin în atelier și mai pun o pensulă, mă mai gândesc, mai fac o schiță și universul meu e aici. Schițele sunt imaginare și se dezvoltă pe măsură ce înaintez în lucrare, apoi îmi vine o altă idee, asociez o culoare și dacă nu îmi place o schimb; ăsta este mersul firesc al lucrării. Sunt și lucrări care le fac din prima. Altădată stau în fața pânzei și gândesc ce aș vrea și cum aș vrea, dar pasiunea contează și creierul să nu îl las să șomeze. Eu am ieșit în pensie, dar creierul meu nu, el nu are voie să intre în vacanță, lui trebuie să îi dau în permanență de lucru. Suntem înconjurați de atâtea informații de toate felurile care nu mă interesează. Uni îmi spun că sunt indiferentă, dar nu mă interesează lucrurile care eu nu le pot modifica, asupra cărora nu pot interveni, nu le pot schimba și nu depind de mine. Deci eu respect legea, sunt om, îi iubesc pe toți cei din jur, ajut, atât; în rest trăiesc pentru artă. Tot timpul meu il dedic ei. Arareori mai fac o mâncare, curățenie, o aprovizionare, dar uneori nu fac nimic și le las toate vraiște dacă mă arde ceva pe creier și muza e prezentă, uit de toate și de toți.

Lucrez și după comenzi, fac portrete. La început mi-a fost frică și am spus doar că încerc, dar am văzut că îmi iasă și așa că mai fac și peisaje, natură statică, dar preferatele mele sunt florile pentru că îmi sunt dragi. Recent am făcut și citadine dedicate celor 250 de ani de viață industrială la Reșița, precum ar fi orașul cu uzina, fântâna cinetică, podul de la vamă  și urmează funicularul. Când ies în oraș, fac poze cu flori, cu o lumină căzută pe un colț de clădire, unde se vede interferența luminii cu întunericul, sunt fascinată de acest joc, apoi Bârzava care e a noastră și o iubim. Un oraș fără o apă nu are viață, e sec, mai ales acum în perioada caniculei.

Cum spuneam înainte nu am ajuns să adun lucrări, numeric vorbind, pe care să le cuprind într-o expoziție. Prima mea expoziție a fost în 2024 alături de o colegă de la Bocșa, Elena Hăbășescu, dar participanții erau puțini, eventual prieteni de-ai noștri. După aceea am intrat în Asociația plasticianului Gustav Ioan Hlinka și a fost o perioadă frumoasă, făceam adesea expoziții în Casa de Cultură, după care asociația s-a dizolvat. Acum am revenit pe simeze din 2017.

Pentru mine nu e vreun secret să devi plastician. Eu m-am descoperit singură pe traseu. Plăcerea mea pentru artă, bucuria pentru când fac ceva este lumina. Îmi place culoarea, strălucirea lemnului, a pietrei când cade lumina peste ele, a apei, să vezi cristalele, picăturile de apă cum strălucesc în lumina soarelui sau firul de iarbă de la verde închis până la alb aproape și diferențele astea de nuanță m-au fascinat mai tot timpul. Mereu am căutat să mă depășesc și să mă redescopăr, să îmi cercetez lăuntrul meu și asta e o fericire.

Pasiune, perseverență și muncă, le-aș recomanda eu acelora care ar dori să devină plasticieni implicați pentru că e foarte adevărat cine a spus că 10% e talentul și 90% munca. Și eu mă descopăr iar și iar pentru că dacă mă uit la un tablou după o lungă perioadă de timp, parcă aș vrea să mai fac câteva retușuri pentru că doar așa te perfecționezi, muncind prin redescoperire.

Cu Livia Frunză ne întâlnim sâmbătă, 17 iulie în emisiunea “Oameni şi locuri” de la 15:15 aici pe 105,6 FM.

Surse: libertatea.ro, facebook Livia Frunză, Radio România Reşiţa

   

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.