Pios omagiu adus de Ziua Victimelor Deportării în Timpul Regimului Comunist, la Oravița!

Ziua de 18 iunie este marcată în România ca Ziua Victimelor Deportării în Timpul Regimului Comunist și amintește de drama a zeci de mii de oameni deportați forțat în perioada comunistă, în special în Bărăgan.
Deportarea a fost declarată ilegală de regimul comunist abia în anul 1967. Legea care instituie această zi comemorativă a fost adoptată de Parlament în 2020 și promulgată de președintele României în luna iulie a aceluiași ani.

Articol editat de Anca Bălălău, 18 iunie 2025, 20:00 / actualizat: 19 iunie 2025, 14:28

Contextul istoric
Din cauza tensiunilor dintre România și Iugoslavia, guvernul comunist a considerat populația de la granița de vest un „factor de risc” și a decis să o „disloce” pe o rază de 25 km în Bărăgan, afectând 203 localități din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți.
Această acțiune, parte a unui proces de deportare, a fost inspirată de modele sovietice, după ce în 1945 peste 70.000 de etnici germani fuseseră deportați în URSS.
În 1951, prin hotărâri secrete, Ministerul Afacerilor Interne a primit puterea de a stabili domiciliul obligatoriu pentru persoane considerate periculoase, extinzând măsurile de „dislocare” asupra unor categorii suspectate de activități dușmănoase.

Ziua Victimelor Deportării în Timpul Regimului Comunist la Oravița

‘‘Copilul fără copilărie‘‘, Cornelia Fetea Cetăţean de Onoare al judeţului Caraş-Severin și președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici și Deportați în Bărăgan Filiala Caraș-Severin retrăiește în fiecare an în data de 18 iunie, ziua deportării.
În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru comuniştii aflaţi la putere. Etniile din Banat erau considerate „elemente cu un factor ridicat de risc”.
Pentru ca toate acestea să nu fie uitate, una dintre victimile acelor vremuri,Cornelia Fetea, și-a dedicat viața pentru a reprezenta interesele și drepturiele deportaților din Bărăgan din calitatea de președinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Victimelor Dictaturii Comuniste din Caraş-Severin.

La inițiativa domniei sale, marți la Biserica Sfântul Ilie de la Oravița, a inițiat una dintr-o serie de manifestări sensibile dedicate memoriei celor dispăruți, dar și celor care țin flacăra memoriei aprinsă.

’’Împlinirea celor 74 de ani a fost prilejul pentru ca azi la Oravița să ținem o slujbă în prezența supraviețuitorilor și a urmașilor, dar și o sfântă pomenire a celor care au murit. Alături de noi au fost și membri Asociației Foștilor Deținuti Politici și Deportați în Bărăgan Filiala Caraș-Severin, Cristi Gafu, subprefectul județului, preoți, oameni de cultură, oficialități locale și județene.
În zilele de 18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane;destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sunt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc.Bărăganul a fost Siberia noastră, fiindcă în Bărăgan au murit oameni fără să se fi eliberat de frică, altora durerea încă le tulbură instinctul şi toţi au trăit absurdul unei închisori în aer liber. După cinci ani, în 1956 – unii din deportaţi – pentru că mulţi şi-au găsit sfârşitul în acele locuri aride, s-au întors la casele lor, pe care le-au găsit ocupate de profitorii regimului comunist şi au fost obligaţi pentru a doua oară să ia viaţa de la capăt.Mulțumesc tuturor celor prezenți, mulțumesc celor care nu uită tragedia noastră. Veșnică pomenire acestor victime.’’ declară Cornelia Fetea.

În urmă cu 74 de ani, pe 18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea a germanilor din România în Uniunea Sovietică.Istoria ne reamintește că îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască…

Poate că tinerii ar trebui ajutați să înțeleagă tragedia acelor timpuri, poate școlile ar fi trebuit să participe, poate presa ar fi trebuit să consemneze manifestarea… Nu știu, în căutarea această hamletiană a adevărului, dacă nu cumva omitem esențialul, dacă nu cumva ignorăm esența lui.
Dacă astăzi nu mai putem face diferența între călău și victimă este din cauza lipsei de afecțiune care a dispărut treptat, treptat în lupta noastră pentru autosuficiență, prin fariseismul epocii în care valorile adevărate au fost umbrite de ipocrizia unei tăceri transformate în obicei.

Povestea acestor oameni nu va fi niciodată spusă în întregime pentru că nu există suficiente cuvinte…