Momentul când scrierea în limba naţională se impune în faţa celei în limba sacră a creştinismului – că a fost latina pentru lumea catolică sau slavona, pentru lumea ortodoxă – diferă de la popor la popor. Iar pentru noi, românii, constituie unul dintre reperele certe ale diferenţierii de ritm de evoluţie faţă de Occidenţ de care nu ne-am desprins niciodată, dar cu care am ţinut din ce în ce mai greu pasul, de la un moment dat.
Latina a asigurat Occidentului intrarea în lumea Renaşterii, în vreme ce noi, îmbrăţişând slavona, am rămas în lumea sud-estică, ce avea să fie apoi otomană. Din punct de vedere al integrităţii etnice, ortodoxismul ne-a adus servicii incontestabile. Pentru români, catolicismul a fost asociat cu ofensiva agresivă de convertire a trimişilor papalităţii şi mai ales cu ofensiva Regatului Ungar. Amintirea o păstra încă, peste secole, stolnicul Constantin Cantacuzino: „Pururi şi nevindecaţi ungurii au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi rumânilor“
Din punct de vedere cultural, orizontul nostru prin alipirea la cultura slavilor sud-dunăreni a fost restrâns. Slavona ajunsese o limbă moartă. Cultura slavonă care stătea la dispoziţia clerului era săracă.
Există o lungă discuţie în istoriografia română în privinţa momentului şi mai ales al raţiunilor care au făcut să se scrie în limba română, cu caractere chirilice încă multă vreme. Poate că nu s-a insistat suficient – şi în condiţiile puţinătăţii izvoarelor scrise ce ni s-au păstrat – asupra distincţiei dintre scrierile oficiale, de cancelarie sau bisericeşti, şi însemnările cotidiene sau corespondenţa uzuală.
Află toată povestea pe siteul eualegromania
