După 1822, protectoratul Rusiei asupra Principatelor, rezultat până atunci doar al raporturilor de forţă din zonă, capătă un gir european. Protocolul anglo-rus din 23 martie 1826 a separat problema greacă (în Grecia se desfăşura războiul ce avea să se încheie cu independenţa acesteia) de cea românească, barând accesul Rusiei în Mediterana, dar dându-i mână liberă în Principate. Înfrângerea flotei otomane la Navarino, la 8 octombrie 1827, de o forţă navală franco-ruso-engleză, deschide Rusiei calea unui război cu Poarta, cu angajamentul de a nu face anexiuni teritoriale. Conflictul, început în 1828, s-a încheiat prin Tratatul de la Adrianopol (2 septembrie 1829). Principatelor le era acordată libertatea comerţului şi recunoscut dreptul la administraţie naţională şi li se restituiau teritoriile ocupate de otomani în stânga Dunării (raialele).
Deşi, după cum aprecia consulul francez Viollier, invazia rusă din 1828-1829 i-a costat pe români „mai mult sânge şi lacrimi decât toate cele precedente la un loc“, a marcat şi începutul unui amplu proces de reformare a societăţii româneşti, de ieşire din sfera economiei-lume otomană (după expresia lui Fernand Braudel), în care intrase la mijlocul secolului al XVI-lea, şi revenire la Europa. Reorganizarea Principatelor s-a făcut sub supravegherea Rusiei. În instrucţiunile trimise de la Sankt Petersburg se prevedea ca instituţiile celor două principate să fie similare, pentru „a apropia două noroade, al căror nume, de lege, de începutul neamului, de starea locului se cuvine a se ţine strâns legate“. În iunie 1829, s-au constituit cele două comisii pentru redactarea proiectelor Regulamentelor Organice. Fiecare comisie avea câte patru membri (doi aleşi de Divan, doi de ruşi) şi un secretar. În timpul lucrărilor, boierii moldoveni au propus unirea, cu dublă reşedinţă, fie şi sub un prinţ străin.
Află toată povestea pe siteul eualegromania
