„Hoața de rime” – Nicoleta Surdei își dezvăluie sufletul în poezie

Florile nu își fac niciodată griji despre cum vor înflori. Pur și simplu se deschid, văd lumina și asta le face frumoase. Așa și trăirile noastre, se îmbracă în cuvinte și iau forma sentimentelor ce colindă suflet cu suflet care le dezvelește pagină cu pagină.

Articol editat de Anca Bălălău, 3 martie 2024, 15:50

„Hoața de rime” – un titlu de carte ușor provocator, reușește să ne desconspire emoția, dar mai ales să ne-o prezinte pe autoare, Nicoleta Surdei, într-o nouă postură.

Inspirată și sinceră, autoarea ne dezvăluie adevărata sa personalitate, fragilă, erudită și demnă. Evidența celor două culturi în care s-a născut, română și sârbească, îi dă o notă aparte de autenticitate, dar și o putere de exprimare temeinică.

„De la o vreme, cețurile se destramă, / Ca într-un basm timid vândut de ploi / Ne evadează visele din ramă / Să deie iama-n lanul cu trifoi”, perorează poeta, aducându-ne aminte de toate sentimentele netrăite la timp.

Nicoleta Surdei, în aparență este un om pragmatic, cunoscută de ani de zile pentru bisturiul cu care analizează actualitatea politică, pătimașă ca un sârb și devotată ideilor politice pe care le susține.

Sibila, după pseudonimul său, de foarte multe ori, a dat fiori reci decidenților politici despre care a scris, dar…de această dată, Nicoleta Surdei a scris o carte pe care o poți citi în Biserică după slujbă, ca o completare a iubirii pentru oameni și Dumnezeu.

Sibila, pseudonim nu ales întâmplător, este un personaj din mitologia greacă și mitologia romană. Aceasta este o proorociță, uneori inspirată de Apollo, care cunoaște viitorul. În latină cuvântul Sybilla are sensul de profetă sau prorociță.

Iată că noua prorocire poetică cuprinde cititorii, fiindcă au fost foarte mulți la evenimentul de lansare a cărții la Muzeul Banatului Montan din Reșița. Un început de primăvară și un început de destin poetic, oficializat prin aprecierile criticului literar, Ada D. Cruceanu și ale eminescologului Gheorghe Jurma.

Deși, o ironie fină protejează mărturisile sale poetice, omul din spatele cuvintelor lăcrimează în interior și te copleșește cu inocența destăinuirii. Te poartă și te îmbracă în stările sale, pentru ca apoi să-ți arate locul unde îți cresc aripi pentru un zbor nenăscut până atunci în gândul tău…