Sunt pe lume oameni cu o activitate atât de prodigioasă şi care lasă în urmă o operă atât de consistentă, încât ne întrebam cu stupoare: oare au avut timp sa mai şi trăiască? Nici nu mai contează, căci opera eclipsează întru totul viaţa civilă…şi vă propun să ne reamintim de o personalitate bănăţeană care ar fi meritat să fie pe coperţile cărţilor din Banatul de Munte, iar astăzi să i se dedice O ZI-CONSTANTIN LUCACI!

Reşiţa, printre particularităţile ce o definesc de la mediul înconjurător până la locurile ce amintesc trecutul său industrial glorios, rămâne în sufletul oaspeţilor şi celor care locuiesc în oraşul de pe Bârzava, pe un postament aparte, Fântâna Cinetică din Centrul Civic, opera regretatului Constantin Lucaci, bocşean prin naştere, sculptor și profesor de sculptură român, laureat al Premiului Herder în 1984!

Oare cine nu a făcut o poză „la fântână” de la tinerii căsătoriţi la turişti sau simpli reşiţeni?

Maestrul Constantin Lucaci a dus într-un mod original  modelul românesc al Fântânii Meşterului Manole al cărei subiect este generat de o superstiție potrivit căreia, pentru a rezista, orice construcție trebuie să aibă zidită în temelii UN VIS şi iată că „Reşiţa 250” este un Vis ce merge mai departe prin apa, foc şi oţel, o simbioză artistică ce face parte din eternitatea locului.

Necesitatea noastră înspre devenire … nevoia de admirație… este, poate, salvarea ființei omenești.Mentorii există peste tot. Trebuie doar să îi cunoşti şi să îi  recunoști…

Constantin Lucaci a văzut lumina zilei pe 7 iulie 1923, în oraşul Bocșa Română din  Caraș Severin având ca părinți pe Constantin și Maria Lucaci.

Din copilărie și adolescență a avut trei mari pasiuni: studierea universului, pentru care ia lecții de matematică și fizică, muzica și bucuria de a modela. A studiat desenul și arta modelajului cu pictorul Tiberiu Bottlik, format în mediul artistic parizian de la început de secol 20, fost coleg de școală cu Ivan Mestrovici, care a lucrat la Paris timp de două decenii.

A rămas pe un postament aparte în istoria artei româneşti  mai ales pentru fântânile cinetice pe care le-a realizat, precum și pentru sculpturile monumentale în piatră și oțel, respectiv pentru diferite ansambluri monumentale combinate, inclusiv al acelora de tipul fântânilor cinetice monumentale.

Începând cu anul 1993 a fost profesor al departamentului de sculptură al Academiei de Arte Frumoase din Cluj.

Operele sale monumentale se găsesc în diferite orașe ale României, cele mai notabile în București, Constanța, Vaslui,Brăila, Drobeta-Turnu Severin și ACASĂ la Reșița, iar alte sculpturi ale sale se găsesc în numeroase muzee din țară.

Primul gest de onoare în memoria sa a avut loc  în anul 2007, când s-a inaugurat Muzeul „Constantin Lucaci”, muzeu aflat sub egida Vaticanului, ce se află în Sanctuarul San Francesco di Paola, Calabria, Italia.

La 5 iunie 2012, bocşenii şi+au mărturisit recunoşterea  inaugurând Muzeul „Constantin Lucaci” din orașul Bocșa, localitatea natală a maestrului. Muzeul expune un număr de 17 sculpturi din oțel inoxidabil donate orașului Bocșa.

În afara României, sculptura cinetică „Stea” este o parte a expoziției permanente „Fucina degli Angeli” din Veneția.

Alte lucrări ale artistului se găsesc în colecții particulare sau publice din orașele Anvers, Copenhaga, Ferrara, Milano, Roma, Veneția.

“Solitar, deschizător al unui nou drum în sculptură, Constantin Lucaci a edificat în mai bine de cinci decenii de creație o operă originală ca viziune și limbaj plastic. Cu studii la București, la Roma, cunoscător al sculpturii din marile muzee europene, artistul se datașează net prin devenirea creației sale, prin unitatea gândirii filozofice și științifice cu adecvarea formei plastice. Etapele creației sale, trepte ale cuprinderii, trăirii și înțelegerii mereu mai profunde a universului, a conexiunii dintre fenomene aparent paradoxale, mărturisesc lupta crâncenă, fără egal, în plastica românească a mijlocului de veac, pentru cucerirea acelei forme unice „tainică contopire cu un vis de zbor spre înalturi”, singura investită cu harul sugerării armoniei cosmice, a bucuriei existențiale. Destinul lui Lucaci se află sub semnul fugii de accidental, de nesemnificativ și chiar de evident în măsura în care acesta înseamnă reprezentare artistică deja uzată; el optează pentru o logică proprie, novatoare, dictată de intuirea și revelarea esențelor realității. Unitatea organică, armonia elementelor, muzicalitatea mișcărilor ce include și disonanța, determină într-un limbaj nefigurativ putința transfigurării lirice. Viziunea sa tangentă la cele mai noi concepte și teorii științifice contemporane este implicit și o întoarcere la izvoarele armonice ale artei românești, la organicitatea sa. Lucaci acordă considerație deplină materialului, prețuiește mai ales materialele dure ce te obligă la disciplina sintezei, ce trebuie cucerite bărbătește: piatră, mar¬mură și mai ales granit, oțel inoxidabil. Fără etapa granitului în care realizează sinteza formelor figurative, nu poate fi înțeleasă etapa oțelului inoxidabil – când ajunge la sublimarea formei, la metafora sculpturală revelatorie, când îndrăznește prima oară în arta românească să utilizeze consecvent oțel inoxidabil polisat, limpezind ființa sa adevărată – dincolo de utilitate, durată, dincolo de rezistență și duritate, frumusețea și capacitatea de a sugera zborul extraterestru, sentimentul nemărginirii spațiale. Spațiul egal de puternic, alături de volum este chemat la colaborare prin concepția polifonică monumentală a operelor sale. Chiar lumina devine parte integrantă a structurii imaginii. Gândite ca pentru o „artă spectacol”, formele durate în oțel, imense oglinzi polisate captează și dăruie capricios lumina, antrenând-o într-un sistem general al mișcării, descins parcă din alt tărâm în care timpul și spațiul sunt relative, suverană fiind doar esența mișcării. în patrimoniul nostru se află din ciclul Spațiu și lumină, lucrarea Zbor, databilă în 1966. Un alt aport valoros și inedit în arta românească sunt fântânile sale cinetice, complexe, polisate în oțel, capabile să execute un sistem general al mișcării ce reconfigurează infinit lumina, spațiul, apa, într-o adevărată simfonie”, se menţionează despre Constantin Lucaci.

Constantin Lucaci a realizat un cosmos în dilatare, fără frontiere, plutind în tenebre, lipsit de viață și de rimul pulsant care marchează timpul și organizează spațiul.Lumina este prima operă de creație pe care a cunoscut-o universul. Scripturile povestesc că Dumnezeu „a despărțit lumina de întuneric”. A creat lumina, făcând ca întunericul să capete formă, culoare și mișcare…

Constantin Lucaci ne-a lăsat lumina unei moşteniri ce întregeşte legenda acestor locuri… poate merită să fie măcar O ZI, O SĂPTĂMÂNĂ O LUNĂ Constantin Lucaci în Banat… un reper pentru cei tineri şi cei ajunşi la vârste respectabile deopotrivă, fiindcă în operele sale se naşte o muzică încă neauzită ce săgetează, cutezătoare spațiul şi timpul…

Constantin Lucaci a urcat la izvoarele veşniciei pe 20 iulie 2014.

Nu pot încheia decât cu versurile unui alt laureat al Premiului Herder-Nichita Stănescu:

,,Stau ca și cum cineva ar trebui să-și aducă aminte de mine și-ntre timp, ros de aer și nins mi se stinge Lumina-n oricine”

Anca Bica Bălălău

Mulţumesc pentru fotografii, Gabriela Şerban şi Petre Dalea

Sursa:Zbor, „Spațiu și lumină” – Despre Constantin Lucaci; Monseniorul Pietro Amato