Ştefan Iordache, purtătorul bucuriei sau nefericirii poporului său, 18 ani de veşnicie

De Înălțarea Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 2008, se înâlța și sufletul lui Ștefan Iordache trecând puntea celor două lumi de mână cu toate personajele sale, cu toate frământările, durerile și iubirile sale să le așeze la temelia Raiului …
O boală mai incurabilă decât viața l-a ademenit și l-a cucerit pentru totdeauna. Pleca omul, nouă ne-a rămas Actorul.
Sunt 18 ani, deși nu cred că se pot măsura timpul și marginile lumii…

Articol editat de Anca Bălălău, 14 septembrie 2026, 14:52 / actualizat: 14 septembrie 2026, 19:17

Cred că cea mai previzibilă teamă a omului Ștefan Iordache la Marea și Unica Întâlnire cu moartea, a descris-o regretata actriță Olga Tudorache:
’’Într-un turneu în Israel cu “Amintirile Sarei Bernhardt”, am avut revelaţia a ceea ce ne apropie de fapt. Eram amândoi la Grădina Ghetsimani, lângă măslinul unde s-a rugat Iisus. Ştefan a tăcut acolo, mult. La un moment dat, m-a strigat: ’’Olga, îţi dai seama că aici şi Lui Iisus i-a fost frică?”
Doamne, în momentul acela, l-am iubit, l-am cunoscut, am înţeles cine este. A fost între noi ca o atingere de suflet…’’

Deși s-a născut la Calafat, acum 85 de ani într-o zi de 3 februarie 1941, în sudul Olteniei, sau Sicilia Olteniei, Ștefan Iordache a copilărit în Rahova, cartier pe care îl considera adevărata sa „patrie“. După ce a picat la examenul de admitere la la Facultatea de Medicină, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative și în anul 1959 a intrat la Institutul de Arte Teatrală și Cinematografică ultimul , absolvindu-l printre primii, cu nota 10, la Actorie.
A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.
Este inutil să ne întrebăm ce ar fi însemnat, dacă Ștefan Iordache ar fi rămas la teatrul din Reșița, unde initial a primit repartiție, așa după cum este inutil să ne pierdem în abandonul uitării.
În 1964, cu rolul din filmul “Străinul” a fost selectat la festivalul de Film de la Karlovy Vary, unde a fost premiat. Teatrul Nottara unde a jucat o bună parte din viaţă a fost un loc binecuvântat. “Raskolnikov” l-a consacrat ca actor şi l-a condus spre alte două spectacole: „Hamlet” şi „Viziuni flamande”. Au urmat ani cu roluri multe şi grele, de tortură şi insomnie. Un chin fericit. Momentele acestea de vârf le datorează regizorului Dinu Cernescu.
În urma turneelor din străinătate a avut ocazia să rămână în Franţa. Dorul de locurile natale i-a sfâşiat inima şi s-a întors.
A jucat apoi la Teatrul Mic unde a avut-o parteneră pe Valeria Seciu despre care spunea:
„Cuplul nostru pe scenă l-a creat Cătălina Buzoianu. Vali e un om discret, plin de grijă, mereu preocupată să-şi ocrotească familia. Ochii ei verzi, adânci, silueta fragilă şi glasul care te învăluie, îi dau un farmec misterios, care fascinează…”
După Revoluţie, a fost primul actor care a primit Premiul Academiei Române pentru artişti. În afara scenei, era un om greu abordabil, tăcut. În escapadele bahice era un “Crai de Curtea Veche” apoi, se întorcea acasă, sfios, în camera unde dormea, plină cu icoane.
Nopţile de pahar i-au vrăjit sufletul încă din tinereţe.
’’Meseria noastră îţi cere să trăieşti cu intensitate, uneori până la paroxism. Nu mai ai o stare normală când eşti pe scenă. Ieşi din tine devii altcineva, umbli cu Dumnezeu sau cu Diavolul. Nu ştiu cum de nu înnebunesc actorii, cum de n-am înnebunit şi eu trecând prin atâtea stări! Ai nevoie de o eliberare şi alcoolul te ajută. Îţi este prieten. Dar îţi poate deveni şi duşman.
Recunosc, uneori n-am ştiut să mă stăpânesc. În timpul repetiţiilor, înainte sau în ziua spectacolului, nu beau niciodată. Şi am repetat şi am jucat foarte mult. Cu două zile înainte de spectacol mă retrag. Atunci nu mai vreau să ştiu de alcool. Pentru că, dacă greşesc, vreau să greşesc lucid. În timpul unui spectacol slăbesc două-trei kilograme. Mă deshidratez şi atunci trebuie să beau. Măcar o bere. Cobor de pe scenă, nu pot mânca nimic vreo trei-patru ore. Alcoolul mă ajută să mă limpezesc”- mărturisea regretatul actor, Ștefan Iordache.

A trăit cea mai profundă iubire cu cea care i-a fost soție, prieten, îndrumător, Michaela Tonitza Iordache, un apreciat teatrolog și profesor universitar, nepoata pictorului Nicolae Tonitza.Au fost căsătoriți timp de 40 de ani.
O poveste de iubire ce le-a consolidat relația pământeană și veșnicia. La înmormântarea lui Ştefan Iordache, la cimitirul din comuna Gruiu, pe coroana din partea soţiei sale, Michaela Tonitza Iordache, scria doar atât: „Aşteaptă-mă!”.În anul 2010 s-au reîntâlnit …

Sufletele lor leagănă azi pe lacrimi îngeri care cântă pentru Dumnezeu în limba română, că fiindcă pentru teatrul românesc, Michaela și Ștefan Iordache sunt doi adevărați stâlpi ai societății!

Deși, Ștefan și Michaela nu au avut copii, actorul s-a atașat părintește de cel care și astăzi îl mărturisește, în exclusivitate pentru Radio România Reşiţa, finul său, actorul Marius Stănescu:

“Păcat că eşti prea bătrân, nu pot să te înfiez”, mi-a spus la un moment dat. Eu sunt unul dintre cei care am crescut cu imaginea lui Ştefan Iordache. Prima întâlnire a fost uluitoare. Eram student în anul al II-lea şi jucam în „Mincinosul”, la Odeon, în regia lui Vlad Mugur. La premieră a sosit şi Ştefan Iordache. După reprezentaţie, dânsul s-a apropiat, s-a uitat lung în ochii mei şi m-a sărutat de trei ori pe fiecare obraz, apoi a plecat fără să-mi spună o vorbă. Aveam 23 de ani. De ziua mea mi-a adus un talisman cu o cruce. Lui i-a purtat noroc, iar acum mi-l oferea mie să mă ocrotească”.

Ștefan Iordache nu a fost nici vedetă și nici monstru… sacru. A fost un om care s-a luat în serios ca artist și s-a jucat frumos cu viața, cu moartea, dărunindu-ne un regat al visării, al nebuniei, al tăcerii și al iubirii pe scena mare a lumii, un regat pe care nu ni-l poate lua nimeni…fiecare spectator, admirator, coleg sau critic al său îl poartă pe sânge mai departe…

’’Cred că teatrul românesc de calitate nu s-a înscris niciodată într-o conjunctură, ci a încercat să exprime cu mijloacele sale specifice ceea ce se întâmplă în viață. De asta cred cu convingere în mesajul politic (în cel mai adevărat sens al cuvântului) al acestei meserii care se numește Teatru. Și cred că onestitatea oamenilor de teatru nu a fost și nu poate fi contestată. Pentru că a încerca să spună adevărul a fost prima dorință și primul strigăt al omului după ce a început să înțeleagă, să judece existența. Cred că o societate își exprimă adevărul și viitorul prin artă. Teatrul fiind considerat artă, cred că el te justifică, în fața istoriei, ca exponent al timpului în care trăiești. Trebuie să exiști ca om și ca artist. De aici și misiunea de purtător al bucuriei sau nefericirii unui popor’’-era crezul lui Ștefan Iordache…

Dascălul și criticul de teatru, Ludmila Patlanjoglu, autoarea monografiei „Regele Scamator – Stefan Iordache”, mărturisea:
’’Înainte cu câteva clipe de a trece în neființă, Ștefan Iordache a cerut să i se aprindă o lumânare. Eu nu-l plâng, mă rog și mă gândesc la el cu liniște, pentru că a trecut la Domnul într-o zi mare, Înălțarea Sfintei Cruci. O zi a durerii, care reprezintă răstignirea, dar și o zi a bucuriei și a luminii, care celebrează Înălțarea și Învierea”.

„Un actor al salturilor mortale” îl definea Ludmila Patlanjoglu în cartea dedicată lui Regele Scamator… o voce de o profundă sexualitate, un chip aspru și delicat totodată, un spirit ce a rămas emblemă a teatrului și filmului românesc, Ștefan Iordache.
Poate că nu trebuie să-l plângem, doar să nu-l uităm…să-l păstrăm în memoria sufletului, pentru că și inima putrezește…

Marți, 15 septembrie, de la ora 23:00, emisiunea Romantica este dedicată memoriei marelui actor Ștefan Iordache!

Surse foto-facebook Ștefan Iordache
„Regele Scamator, Ştefan Iordache“, de Ludmila Patlanjoglu (Editura Nemira, 2004, Editura Curtea Veche, 2008)