Ministrul Culturii Andras Demeter: „Se împlinesc șapte ani de când Cătălina Buzoianu a plecat dintre noi, iar faptul că această zi ne găsește în timpul Atelierelor de la Socolari face ca amintirea ei să fie cu atât mai prezentă’’

Anton Cehov spunea că viaţa nu trebuie arătată aşa cum e, ci aşa cum o vezi în vis. În visul meu a rămas nu ca o umbră, ci ca o lumină căreia îi simt toate răsăriturile fiindcă m-a ridicat din fiecare apus, doamna Cătălina Buzoianu, cea care spunea la rândul său despre Cehov că „se pare că fiecare generaţie îl trăieşte pe Cehov cu el însuşi. Îl ia ca martor, ca pe o rudă, ca pe un prieten.’’

Articol editat de Anca Bălălău, 3 august 2026, 14:58

Astăzi, noi ne reamintim de domnia sa ca despre un Artist, o rudă, un prieten, un martor care a pus libertatea pe primul loc pe scena teatrului românesc, un om care a îndrăznit, în vremuri tulburi, să ridice cortina adevărului și mesajul său să însoțească spectatorul dincolo de sârma ghimpată a unui regim de tristă amintire, un artist care ne-a fost contemporan și ne-a rămas mentor.

Deloc întâmplător, în această perioadă de „Cod Roșu de Teatru’’ la Socolari, se desfășoară cea de-a IV-a ediție a Atelierelor de Antropologie Teatrală „Cătălina Buzoianu’’, data de 3 august având o semnificație aparte, 7 ani de la despărțirea pământeană de omul Cătălina Buzoianu…

De apreciat susținerea pentru continuitatea manifestării, în acest an extrem de greu, a Ministerului Culturii și a domnului ministru Andras Demeter, proiectul fiind finanțat în totalitate de minister:

„Se împlinesc șapte ani de când Cătălina Buzoianu a plecat dintre noi, iar faptul că această zi ne găsește în timpul Atelierelor de la Socolari, face ca amintirea ei să fie cu atât mai prezentă. Cred că nu există un omagiu mai potrivit pentru un creator decât acela de a vedea că oamenii continuă să se întâlnească în numele artei teatrale, să învețe unii de la alții, să caute, să pună întrebări și să nu se mulțumească niciodată cu soluții facile.

Cătălina Buzoianu a lăsat în urmă spectacole memorabile, dar poate că înainte de orice, a lăsat o atitudine față de profesie, o libertate a gândului și încrederea că teatrul trebuie să rămână un loc viu, neliniștit, sincer și a transmis toate acestea multor generații de studenți al căror mentor a fost. Cred că aceasta este moștenirea pe care avem datoria să o păstrăm și să o ducem mai departe”, transmite Ministrul Culturii, Andraș Demeter.

Născută în aceeași lună cu Shakespeare, pe 13 aprilie 1938, în Brăila, Cătălina Buzoianu a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București, în anul 1969. Primul teatru unde a fost repartizată a fost Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, apoi Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, până în anul 1973, când a venit în București.

A scris istoria Teatrului Mic din capitală între 1979-1985, apoi a fost regizor permanent la Teatrul Bulandra, din 1985, până la pensionare, în anul 2006.

Pe lângă activitatea regizorală, Cătălina Buzoianu a fost și un eminent pedagog al școlii românești de teatru, drept pentru care i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa, în 2013. Din 1975 a fost profesor la catedra de regie teatru, iar din 1990 – decan al secției de teatru din cadrul UNATC București.

A fost căsătorită cu actorul Papil Panduru și a avut doi copii: pe Ștefănuț Iordănescu (dintr-o căsătorie anterioară) regizor de teatru și fost director de teatru (la Naționalul din Timișoara și la Teatrul Bulandra din București) și pe Velica Panduru, scenograf de carieră, nume, de asemenea recunoscut în comunitatea teatrală, inițiatorii proiectului ce-i poartă numele, practic cel de-al treilea copil al doamnei Buzoianu.

Cătălina Buzoianu este o instituție de teatru, o enigmă și un scut al artelor spectacolului, un privilegiu pentru cei care au lucrat cu domnia sa, dar și pentru tinerii artiști care o descoperă.
Spectacolul său de suflet a rămas „Dimineaţa pierdută”, un spectacol-manifest, montat în toamna anului 1986, despre care mărturisea că “A fost cel mai bun din viaţa mea”.
Regretata Valeria Seciu a fost actorul fetiş al Cătălinei Buzoianu, fiind distribuită în mai toate spectacolele ei de succes după Pirandello sau Bulgakov, iar în ultimii ani, în „Menajeria de sticlă”, în „Cum gândeşte Amy” ori în „Furtuna”.

Sub îndrumarea Cătălinei Buzoianu, actriţa a făcut roluri extraordinare, printre care Margareta, în „Maestrul şi Margareta”, Margueritte în „Dama cu camelii”, și Arkadina în „Pescăruşul”.

La începutul anilor 1990, Valeria Seciu a înființat și condus Teatrul “Levant”, una dintre primele instituții independente de profil din Bucureşti. De numele acestui teatru este legată colaborarea tot cu regizorul Cătălina Buzoianu, la spectacolul cu piesa “Pelicanul”, după August Strindberg, montat într-un spațiu neconvențional, un depozit al Sălii Dalles.

“Enigma Valeriei Seciu este alcătuită din contraste violente, pe care cenzura inteligenţei le învăluie în ambiguitate. Ceea ce mă intrigă este fragilitatea strivitoare de care dispune această femeie. În aparenţă e placidă şi uneori ursuză, iar zâmbetul ei «de viaţă», este, spre deosebire de zâmbetul dulce al scenei, stereotip, zâmbet «de actriţă» cel mai adesea. Obişnuieşte să-şi pună, de dimineaţă, o mască insignifiantă şi poate chiar se trezeşte, în fiecare zi, dintr-un somn în care a existat ca o piatră, ca o frunză, ca un lucru al naturii, întrebându-se cu năduf ce caută ea pe lumea asta.[…]

Nu pot spune că este prietena mea, pentru că nu ştiu mai nimic din ce face dincolo de viaţa ei afişată. Nu ne facem confidenţe ca femeile şi nu ne facem vizite. Ne vedem mai întotdeauna la teatru, fie în cabina ei minusculă, unde obişnuiesc să stau într-un colţ, pe un fotoliu înghesuit lângă geam, fie ea pe scenă, eu în sală, unde, ne torturăm reciproc. Mă întreabă, mă hărţuieşte, veşnic nemulţumită, circumspectă, neîncrezătoare, uneori mă oboseşte şi mă deprimă cumplit, deşi sunt obişnuită ca actorii să izbească în mine ca la un antrenament de box.[…]

Între noi s-a stabilit o relaţie care exclude sentimentalismul. Şi totuşi, această actriţă e un capitol important în viaţa mea. Nu ştiu dacă o iubesc. Afinitatea inexplicabilă ţine de vârstă şi de experienţă. Cred că ceea ce m-a legat pe viaţă de ea nu este făptura ei materială, nu este imaginea enigmatică a femeii Valeria Seciu, nu este enunţul patetic: Valeria Seciu-Omul, ci ideea de simbioză perfectă cu Actorul. Gândindu-mă la această stranie, fragilă, indestructibilă relaţie am scris această încercare pe care i-o dedic”, se mărturisea Cătălina Buzoianu în “Novele teatrale”.

Pe lângă slujirea scenei și-a catedrei, Cătălina Buzoianu a scris trei cărţi: „Novele teatrale”, „Vaporul interior” şi „Mnemosina, bunica lui Orfeu”.

A fost decorată de preşedintele României cu Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Comandor. Decretul a fost în semn „de apreciere deosebită a prestigioasei cariere artistice în care, timp de peste 50 de ani, prin talent şi abnegaţie, a regizat spectacole marcante atât în ţară, cât şi în străinătate, pregătind cu exigenţă şi în acelaşi timp, cu multă căldură umană generaţii de regizori”.

Într-o perioadă când lumea românească este divizată de traumele ce fracturează identitatea individului și ale comunității, personalitatea Cătălinei Buzoianu vindecă, iar rostul Atelierelor de Antropologie Teatrală de la Socolari este ca printr-un limbaj teatral contemporan să transmită un mesaj acestui spectacol debusolant al contemporaneității.

Luna august și-a rezervat aura amintirilor. Oameni pe care i-am iubit, admirat, oameni care ne-au copleșit au plecat la început de august, Florian Pittiș, Nicu Covaci, iar acum 7 ani, pe 3 august 2019, Cătălina Buzoianu, regizorul care a influenţat teatrul românesc jumătate de secol în România.

Radio România Reșița a promovat fenomenul Cătălina Buzoianu în Banatul de Munte și continuă să o facă.

Urmărește-ne și pe Google News