Drum lin, Ioana Mihăiescu

La câți oameni dragi pleacă, în prag de Sărbătorilor de Iarnă aveau nevoie de un arhitect care să le reconstruiască sufletele în Rai… și atunci, Dumnezeu a chemat-o pe Ioana Mihăiescu să reconstruiască în Cer, ceea ce pe pământ nu a putut.

Articol editat de Anca Bălălău, 25 noiembrie 2025, 18:33 / actualizat: 25 noiembrie 2025, 21:08

Am văzut-o în vara această la Centrul Cultural Școala Pittner, ultimul colțișor de Rai realizat de ea pe pământ… un zâmbet și o gingășie, un suflet care ne-a vorbit cu inima… A fost ultima oară, aici pe pământ.
Arhitectul şi artistul plastic Ioana Mihăiescu, un nume de referinţă al Banatului de Munte, s-a născut în judeţul Vâlcea, pe malul Olteţului, iar de la vârsta de un an trăiește în Reşiţa, pe malul Bârzavei.

După şcoala făcută în Timişoara, Bucureşti şi apoi stagiatura de la Târgu Jiu, a revenit la Reşiţa. În 1990 a devenit primul arhitect reșițean care nu mai proiecta sub umbrela de protecţie nici unei instituţii.

A dat examene și a devenit verificator de proiecte, membru în Registrul Urbaniştilor, apoi specialist în restaurarea monumentelor şi diriginte de şantier / secţiunea monumente. Continuă să picteze.

A avut câteva expoziţii personale de acuarelă şi pictură pe mătase în ţară şi în străinătate. Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici, a Uniunii Arhitecților și a Ordinului Arhitecților din România.

Verificator proiecte atestat MLPAT, specialist restaurare MCC, membru fondatoar OAR (Ordinul Arhitecţilor din România), membru UAP (Uniunea Artiştilor Plastici din România), membru RUR(Registrul Urbaniştilor din România), Ioana Mihăiescu a realizat peste 500 de proiecte în ţară şi străinătate în domenii cum ar fi arhitectura, urbanism, restaurări, amenajări interioare, design.

’’De arhitectură m-am apropiat folosind particula „nu”. Când eram mică, mi-am dorit să fac scenografie, așa mi-am exprimat punctul de vedere legat de viitoarea profesie. Tatăl meu, care venise la Reșița în 1949, împreună cu un colectiv de tehnicieni și artiști pentru înființarea Teatrului de Vest din Reșița, a avut ocazia ca aproximativ 20 de ani să realizeze scenografiile pieselor care s-au montat acolo. Mă fascina ceea ce făcea tatăl meu. Mi se părea că este un gigant care face lucruri extraordinare, decoruri de mari dimensiuni și voiam și eu să fiu ca el. În momentul în care mi-am exprimat față de el această dorință, el a spus nu. Tata, care m-a lăsat toată viața să-mi aleg drumul pe care-l doresc și niciodată n-a intervenit în a ajusta cumva opțiunile, mi-a spus: „Orice altceva în afară de scenografie”.

N-am investigat prea mult de ce a spus acest „nu” și atunci m-am gândit ce aș putea să fac eu folosind calitatea de a desena cu ușurință pe care o dobândisem la un curs de desen început la vârsta de șase ani. Am găsit că ar putea fi oportun pentru mine să fac din această aplecare spre desen o profesie. Și am ales arhitectura. Am ales-o într-un moment în care nu știam prea mult ce înseamnă acest lucru, dar pot să spun acum, la sfârșitul unei cariere, că nu-mi pare rău că am avut această opțiune. Pictura a apărut din necesitatea de a-mi proteja și de a-mi salva sufletul.

Absolvind această facultate de arhitectură am fost aruncați în câmpul de luptă, adică să lucrăm pentru societatea de atunci, societatea comunistă. Și am constatat că aripile care ne lăsaseră să fie crescute în timpul școlii au început să nu mai bată atât de înalt și zborul nostru era foarte jos, pentru că noi cei din provincie trebuia să aplicăm proiectele tip care se gândeau la București. Deci, în țara asta o parte gândeau și o parte executau. Noi adaptam la teren niște proiecte tip,’’ mărturisea regretata noastră prietenă.

De acum, povestea sa rămâne povestea noastră și uneori când vom ridica privirea spre cer, o parte a Raiului va îmbrățișa Reșița cu sufletul frumos al Ioanei Mihăiescu!

Mulțumim, doamnă!

Drum lin!

Urmărește-ne și pe Google News