Ștefan Iordache a fost în teatru cum este Nichita Stănescu în poezie
Ștefan Iordache a fost unic. Mare nu prin fizic, ci prin caracter, cu sex-appeal, nu prin trăsături fizice, ci prin vulnerabilitatea omului scoasă la iveală printr-o voce unică, altruist, nu prin acte de caritate, ci prin spirit, unic, nu prin numărul premiilor obținute, ci prin fascinația sub care și-a construit personajele….Ne-a lăsat un imperiu pe scenă, pe marele ecran și în Teatrul Radiofonic. Ștefan Iordache este însuși imperiul artelor spectacolelor.
Ștefan Iordache a fost în teatru cum este Nichita Stănescu în poezie!
Articol editat de Anca Bălălău, 14 septembrie 2025, 13:42
Ștefan Iordache a fost în teatru cum este Nichita Stănescu în poezie!
Din păcate, într-o zi de 14 septembrie 2008, acum 17 ani într-un spital din Viena, îmbrăca straiele veșniciei unul din cei mai mari actori români, Ștefan Iordache… O carieră de 49 de ani închinată scenei și platourilor de filmare, în care a pus viață în roluri memorabile precum Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. Ștefan Iordache rămâne în amintirea publicului român drept “Cel mai iubit dintre pământeni”, după ce a interpretat magistral rolul lui Victor Petrini, din adaptarea pe pelicula a romanului lui Marin Preda.
Deși s-a născut la Calafat, Ștefan Iordache a copilărit în Rahova, cartier pe care îl considera adevărata sa „patrie“. După ce a picat la examenul de admitere la la Facultatea de Medicină, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperativeși în anul 1959 a intrat la Institutul de Arte Teatrale și Cinematografice ultimul , absolvindu-l printre primii, cu nota 10, la Actorie.
Colegi de an i-au fost Irina Petrescu, Cornel Coman, Valentin Uritescu. Primul rol dupa absolvire a fost Arturo Ui, din „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită“, de Brecht.
Prima repartiţie a avut-o la Teatrul de Stat din Reşiţa, dar este inutil să ne întrebăm astăzi ce ar fi însemnat pentru Banatul de Munte şansa de a-l apluda la scenă deschisă pe Maestrul Ştefan Iordache…
A debutat în film în anul 1964 cu rolul titular din „Străinul“. După încheierea filmărilor ar fi trebuit să plece în armată, dar a scăpat de ea, pentru că a primit un rol în pelicula „Gaudeamus Igitur“, la Cluj.
Atunci s-a imprietenit cu Sebastian Papaiani. Atât de tare, că și-au tăiat cu furculița încheietura mâinii stângi și s-au făcut frați de cruce.
În teatru a jucat mult sub bagheta Cătălinei Buzoianu, ultima colaborare dintre cei doi creatori fiind la spectacolul „Lolita“, montat la Teatrul Mic. Printre rolurile sale memorabile se numără Titus Andronicus în regia lui Silviu Purcărete și Barrymore, în regia lui Gelu Colceag, rol pentru care a primit si Premiul UNITER.
În ultimul său interviu, cu două luni înainte să moară, Ștefan Iordache mărturisea cu tristețe:
„Este ultima mea apariție în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea. Nu mai vreau să trăncănesc. La ce folosește? Sunt mâhnit. Nici vehement și nici supărat. Mâhnit. Vorbim cu toții în vânt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima și ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Lumea mă știe mai degrabă pentru că am cântat cu Sanda Ladoși și mai puțin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situația cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alții destulă”.
Spectacolul „Maestrul şi Margareta”, montat de Cătălina Buzoianu, i-a marcat, în 1980, cariera lui Ştefan Iordache la Teatrul Mic.
Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.
„Păcat că eşti prea bătrân, nu pot să te înfiez, mi-a spus la un moment dat. Eu sunt unul dintre cei care am crescut cu imaginea lui Ştefan Iordache. Prima întâlnire a fost uluitoare. Eram student în anul al II-lea şi jucam în „Mincinosul”, la Odeon, în regia lui Vlad Mugur. La premieră a sosit şi Ştefan Iordache. După reprezentaţie, dânsul s-a apropiat, s-a uitat lung în ochii mei şi m-a sărutat de trei ori pe fiecare obraz, apoi a plecat fără să-mi spună o vorbă. Aveam 23 de ani. Nu sunt cuvinte să îl descriu. Unul din cei mai mari actori pe care i-a dat pamântul românesc, de un profesionalism incredibil și de o putere de transfigurare și mărturisire unice. Ştefan Iordache intra direct în mintea și sufletul spectatorilor care-l priveau. Era unic”, s-a mărturisit la Radio România Reșița, actorul Marius Stănescu, ’’copilul ’’ lui Ștefan Iordache.
Michaela Tonitza Iordache: „Aşteaptă-mă!”
Tovarăș de viață i-a fost Michaela Tonitza Iordache, un reputat teatrolog, nepoata pictorului Nicolae Tonitza.
Povestea lor de iubire a început atunci când George Banu le-a făcut cunoștiință, devenind un cuplu elitist și respectat în lumea culturală și intelectuală a României.
La înmormântarea lui Ştefan Iordache, la cimitirul din comuna Gruiu, pe coroana din partea soţiei sale, Michaela Tonitza Iordache, scria doar atât: „Aşteaptă-mă!”.
După moartea lui Ştefan, profesoara era preocupată doar de memoria lui şi de studenţii ei de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” (UNATC).
Profesoară de teatrologie, bursier Herder al Universităţii din Viena, recomandată pentru bursă de Tudor Arghezi, Michaela Tonitza Iordache a avut o carieră impresionantă, fiind unul dintre întemeietorii catedrei de teatrologie de UNATC şi director al Teatrelor Mic şi Ţăndărică. A scris împreună cu George Banu „Arta teatrului”, publicând ulterior şi volumele „Despre joc” şi despre Eliza Petrăchescu. A realizat şi importante dramatizări după romanele „Maestrul şi Margareta”, după Bulgakov, sau „Oblomov”, după Goncearov.
Ştefan Iordache, bărbatul care mărturisea că i-a fost Michaelei „şi soţ, şi iubit, şi fiu” timp de 40 de ani, nu şi-a aşteptat jumătatea prea mult. Doar un an şi jumătate.
Este inutil să ne întrebăm ce ar fi însemnat, dacă Stefan Iordache ar fi rămas, în urma repartiției primite după absolvirea facultății, la teatrul din Reșița, așa după cum este inutil să ne pierdem în abandonul uitării.
În cartea „Regele Scamator, Ştefan Iordache“, de Ludmila Patlanjoglu (Editura Nemira, 2004, Editura Curtea Veche, 2008), actorul spunea că îi este frică de moarte şi că mulţi oameni şi-ar dori să moară în somn. „Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt“.
Dorinţa i s-a împlinit. Actorul a dus ultima bătălie într-o clinică din Viena, pe 14 septembrie 2008.
Sursa foto/Facebook
