Cum se drogau dacii acum 2.000 de ani?

Specialiştii au scos la iveală aspecte inedite privind civilizaţia geto-dacă. De-a lungul timpului, istorici, istorici ai religiilor sau etnologi au avansat ideea că dacii foloseau narcotice pentru a intra în transă. Ciupercile şi canabisul erau preferate.

Articol editat de Mirabela Afronie, 12 aprilie 2016, 09:20

Dacii, cei mai viteji şi mai drepţi din neamurile tracilor, cum spuneau autorii antici, au fost triburi considerate barbare de romani sau greci. Triburi războinice care au ocupat un întins spaţiu din zona centrală şi est-europeană şi care au reuşit într-o anumită perioadă să-şi supună majoritatea duşmanilor. Istoria dacilor a fost însă romanţată atât în secolul al XIX-lea, dar mai ales în anii comunismului. Multe dintre tradiţiile vechi ale dacilor şi cutume inedite au rămas puţin cunoscute publicului larg, tocmai fiindcă nu se potriveau cu ideologia partidului în ceea ce priveşte imaginea dacului, strămoşul nobil. Totodată, descoperirile arheologice sunt sărace ca informaţie, pentru reconstituirea anumitor aspecte sociale, cutumiare şi de istorie a mentalităţilor în cazul dacilor.

Puţinele informaţii vin din zona greco-romană, prin intermediul istoricilor şi geografilor latini şi greci. Un aspect inedit avansat timid în perioada comunistă de istorici, dar dezvoltat de specialişti precum Mircea Eliade sau Andrei Oişteanu, este folosirea narcoticelor în rândul populaţiei dace. Mai pe scurt, substanţele halucinogene pe care dacii le foloseau pentru a atinge extazul. Ciupercile erau preferatele războinicilor Mircea Eliade, cunoscutul istoric al religiilor, a încercat o reconstituire a societăţii geto-dace, altfel decât o ştim în mare parte din manualele de istorie. Astfel, Eliade prezintă tineri adoratori ai lupului, ca animal totemic, şi confrerii războinice, cu ritualuri iniţiatice şi apucături animalice. ”Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic.

Acesta trebuia să-şi transmută umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”, scria Eliade în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. Îmbrăcat în piele de animal, războinicul dac din cadrul acestor confrerii războinice de iniţiaţi, un fel de ”berserkir” (n.r. animal turbat), devenit renumit în lumea germanică, era o fiară de neoprit pe câmpul de luptă. „Atât timp cât războinicul era îmbrăcat în pielea animalului, el nu mai era om, era carnasierul însuşi: nu numai că era un războinic feroce şi invicibil stăpânit de furor heoricus, dar nu mai avea nimic omenesc; pe scurt, nu se mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor”, adăuga Eliade.

Pe aceşti războinici îi aminteşte şi Ovidius, poetul roman exilat pe malul Mării Negre care are ocazia să-i vadă. ”Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”, remarcă acesta în Tristele. Unii specialişti spun, inclusiv aşa cum sugerează şi Eliade, că războinicii daci din aceste confrerii ar fi ajuns la starea de animal şi la aceea ”furie eroică” fără frică de moarte şi cu ajutorul narcoticelor. Este vorba în primul rând de un tip de ciupercă halucinogenă, numită popular ”muscariţă”, celebră pentru pălăria sa colorată. La bază otrăvitoare, consumată în cantităţi mici ar fi avut efecte halucinogene puternice.

”Specialiştii sunt de regulă de acord cu faptul că ciuperca «muscariţă» era folosită ca un foarte puternic drog de către tinerii războinici din confreriile iniţiatice masculine pentru provocarea stărilor de furor heroicus şi appetitus mortis, stări de care amintesc autorii clasici când vorbesc de năravurile războinice ale populaţiilor indo-europene, inclusiv ale sciţilor, iranienilor, geto-dacilor şi germanilor”, scria specialistul Andrei Oişteanu în ”Narcotice în cultura română”. Această ideea este avansată şi de profesorul universitar Ostin Mungiu, un reputat specialist, în articolul ”Dacii anesteziau cu sirop de mătrăgună combinat cu vin”, din ziarul ”Lumina”. ”Faptul că geto-dacii se jertfeau cu o seninătate şi o bucurie ce cu greu pot fi înţelese s-ar datora nu numai fanatismului, ci şi administrării unor substanţe psihoactive din plante, care induceau o stare halucinantă, care îi pregăteau pentru întâlnirea cu zeii”, scrie acesta.

Cannabisul îi aducea pe zei mai aproape Specialiştii arată că nu doar războinicii consumau narcotice, ci şi preoţii, sau mai precis şamanii, acei asceţi zalmoxieni care intrau în transă pentru a comunica cu zei. Aceştia ar fi folosit cannabisul pentru a ”lua legătura cu zeii”. Este vorba de asceţii numiţi kapnobatai, cei care umblau prin fum. ”Vasile Pârvan îi traduce drept «călători prin nori», iar I. Coman, «umblători prin fum». Mircea Eliade este de părere că «umblătorii prin fum» se referă la un extaz provocat de fumul ce rezultă la arderea seminţelor de cânepă, despre care ne vorbeşte Herodot”, preciza Ion Horaţiu Crişan în ”Spiritualitatea geto-dacilor”.

De altfel, Herodot se referă la fumigaţiile cu cannabis practicate de sciţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Istoricul grec spune că sciţii, neam iranian, stăteau în corturi închise şi se afumau cu diferite ocazii cu cannabis. Vasile Pârvan avansa ideea că şi geţii participau la aceste ritualuri. Distracţie cu mult cannabis Autorii antici şi specialiştii atestă utilizarea la triburile trace cu diferite ocazii a cannabisului. În special la ospeţe, unde efectul halucinogen era puternic. De exemplu, Pomponius Mela, un istoric latin din secolul I d HR, spunea de un obicei tracic la ospeţe.

”Ei aruncă în focurile în jurul cărora se şade, seminţe, al căror miros, provoacă comesenilor o veselie asemănătoare cu beţia”, scria autorul latin. Şi nu este singurul. Solinus, un geograf roman din secolul al III-lea, menţionează şi el un obicei asemănător. ”În timpul prânzului, soţii înconjoară vetrele, aruncă în foc sămânţă din buruienile pe care le au şi, după ce sunt loviţi de mirosul acestora, cu simţurile amorţite, simt o veselie asemănătoare cu beţia”. Andrei Oişteanu, în ”Narcotice în cultura română”, spune că fie dacii cultivau cânepa, fie era vorba de cânepă sălbatică folosită la ritualuri, în special la nunţi. ”La sfârşitul secolului al XIX lea, Erwin Rohde era de părere că planta al cărei fum stupefiant îl inhalau tracii, sciţii şi massageţii era Cannabis indica, din care se extrage haşişul”, preciza Oişteanu, în lucrea menţionată.

Sursa: Adevarul.ro