[VIDEO] Lecţia de viaţă a lui Lorelai, fetiţa fără mâini care trăieşte fiecare zi ca pe un miracol

Zâmbetele oamenilor îmi dau aripi şi pot să zbor”, sunt două dintre versurile cântecului „Aripi de înger” pe care Lorelai l-a lansat şi despre care spune că este un mesaj pentru generaţia care se teme în faţa unui viitor incert, informează gândul.info.

Articol editat de Valentina Adam, 5 martie 2016, 12:45

‘Puterea există în fiecare dintre noi, este dată de Dumnezeu şi depinde de educaţia primită”, îmi mărturiseşte Lorelai. Zâmbesc, dar am ochii în lacrimi. Rar mi-a fost dat să văd cum curajul şi dorinţa de a face lucruri măreţe s-au cuibărit într-un copil, pentru că Lorelai are doar 13 ani, dar maturitatea unui adult, notează Simona Tudorache.

Pe chipul ei poţi descoperi inocenţa, pasiunea pentru lucrurile care îi plac, iubirea pentru cei apropiaţi. Lorelai Pârvan s-a născut fără mânuţe şi a fost abandonată în spital de cea care i-a dat viaţă, dar în jurul ei împrăştie doar iertare. “Iubirea înseamnă a trăi în armonie cu semenii, într-un respect total, şi a fi de folos celor care au nevoie de tine. Dumnezeu l-a făcut pe om din iubire, atâta timp cât există iubire, există iertare, cred că iertarea este cea mai de preţ dovadă de iubire a omului”.

Îi admir chipul. Acolo, blândeţea pare că şi-a câştigat dreptul de a se odihni în voie. Pentru ea, cuvântul obstacol nu există, Lorelai ştie că a câştigat deja cele mai importante bătălii. Boţul de om, care nu a vorbit şi nu a mers până la patru ani, a hotărât, într-un moment, când nimeni nu se mai aştepta, să-şi ia revanşa în faţa vieţii, şi de atunci nu s-a mai oprit.

Astăzi, micuţa vede fericirea în lucrurile pe care noi am uitat de mult să le mai privim. Adoră să trăiască prin muzică şi poezie: “Fericirea reprezintă ochii calzi ai mamei mele, o melodie care se reflectă în sufletul meu, un vers ce-mi readuce cu el suave amintiri şi pe care sunt bucuroasă să-l citesc, porumbeii care zăbovesc la fereastra mea, primii fulgi de nea, primii ghiocei, bucuria de a fi alături de prietenii mei etc”.

Dincolo de toate astea, personajul ei preferat rămâne însă Violeta Pârvan, asistentul maternal care, în urmă cu 13 ani, i-a hărăzit un alt drum, unul fără înfrângeri, doar cu izbânzi: “La mama Vio îmi place totul. Este eroina mea, un om cu calităti şi defecte, ca mulţi alţii, dar care îşi respectă statutul de om şi de mamă, ca nimeni alta. Neobosirea ei se dovedeste că n-a fost în zadar, o iubesc şi o voi iubi veşnic! I-aş transmite multe, dar mă rezum la aceste versuri: „O, mamă a sufletului meu/ Când mă priveşti, mă simt un zeu! Simt că am lumea la picioare/ Iar eu cel mic, sunt totuşi mare! Ce pot să-ţi dăruiesc eu oare?/ Un mărţişor şi-o floare mare/ Ce nu mai are asemănare”.

Călătoria pe care Violeta Pârvan a început-o în urmă cu 13 ani a fost una grea, dar de o frumuseţe aparte. În faţa micuţei, care o strigă mamă cu atâta patos, toate pălesc. „Totul mi se pare ireal. Am crescut descoperind că adevăratele poveşti încep acolo unde se sfârşesc şi că cele mai frumoase sunt cele trăite, cele din viaţa noastră de zi cu zi: viaţa, izvorul tuturor poeziilor, poveştilor şi basmelor din întreaga lume! Basmul copilăriei mele a fost bunica mea, al cărei nume îl port cu mândrie şi dor. Mă fermecau povestirile ei, felul său de a le spune. Folosea cuvinte simple, pe înţelesul meu, dar pline de tâlc. Îmi amintesc cum spunea că: „Noi, oamenii, suntem, pe Pământ, oaspeţii lui Dumnezeu. El ţine în mâna dreaptă toate drumurile vieţii, pe care le uneşte, după voia sa, printr-o… poveste! Astfel începe povestea mea cu Lorelai”, spune Violeta Pârvan. „În urmă cu 13 ani, am aflat de la televizor că un copil s-a născut fără membrele superioare şi fără femur şi a fost abandonat în maternitate. Deşi avea deja două luni, nu se găsise nimeni să se ocupe de îngrijirea ei. A doua zi, împreună cu un reprezentant de la Protecţia Copilului, am mers la maternitate să o văd. În momentul respectiv, eu aveam deja o fetiţă, Ileana, cu Sindromul Down, eram specializată pentru copiii cu dizabilităţi”.