Motto:” „Nu este răspunsul cel care luminează, ci întrebarea“ Eugène Ionesco
“În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu. Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?”, declara Regele Teatrului Absurd, Eugène Ionesco, născut pe 26 noiembrie 1909,acum 111 ani la Slatina din tată român ,Eugen Ionescu, avocat, funcţionar public și mamă franțuzoaică, Marie-Thérèse Ipcar.
Eugen Ionescu și-a petrecut copilăria și adolescența pendulând între România și Franța, fie cu mama și bunicii materni, la Paris şi în satul La Chapelle-Anthenaise, în nord-vestul Franţei, fie cu tatăl său și noua soţie a acestuia Lola, la București.
L-a respins iubindu-l cu disperare, fascinat de personalitatea și autoritarismul lui, obsedat, și în visele lui, de chipul acestuia, după cum însuși mărturisește, pentru a-l ierta, la maturitate, și a se reconcilia cu părintele său valah spre anii din urmă. Încredințat, împreună cu sora lui ,Marilina, de instanță tatălui, adolescentul, inadaptat, revoltat, urmează Liceul Sfântul Sava (cu bacalaureatul la Craiova) și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o termină în 1934.
Face parte dintr-o generație strălucită a culturii românești, care cuprinde figuri prestigioase de intelectuali:Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian și alții, tineri animați de un suflu impetuos al înnoirii morale şi culturale, al renașterii României – o Românie aflată, în urma primului război mondial, la ceasul miracolului istoric –, al reconstrucției ei prin cultură, printr-o puternică infuzie de spiritualitate și civilizație europeană, cu valorizarea fondului identitar românesc, printr-o nouă mentalitate în ritm cu idealurile timpului și ale unei Europe înviate din propria cenușă.
A rămas în istoria culturii universale sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze,fiind scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze -fotoliul nr. 6. Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Dealtfel, modelele literare românești ale lui Eugène Ionesco au fost Caragiale și Urmuz, de la care a preluat ilustrarea clișeelor vietii, a stereotipiilor de limbaj sau înserarea anormalului în cotidian.
Opera sa, împărțită de critici în două perioade, a ridiculizat momente banale din viețile oamenilor însă, fiecare dintre piesele sale pune accentul pe singurătate și pe o subiectivă lipsa de importanță a existenţei umane:
„Cu toții suntem absurzi; nimeni nu recunoaște.Ce vă uitați așa la mine? E ceva anormal? Nu mai e nimic anormal, căci anormalul a devenit obișnuit. Așa se împacă totul. Cred că nimeni nu ştie nimic. Acum, nu mai ştiu unde mă aflu. Am atât de mult bun-simţ încât par smintit, nebun. Sunt anormal de normal. Sunt o voce care caută. Nu pricep un lucru. De ce la rubrica stării civile, în ziar, se dă totdeauna vârsta morţilor, dar niciodată vârsta nou născuţilor? E un non-sens. Morţii sunt mai mulţi decât viii. Şi numărul lor creşte. Viii sunt rari. Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm.Eu n-am putut niciodată să ințeleg diferența care se face între comic și tragic. Comicul, fiind intuiţia absurdului, îmi pare mai disperant decât tragicul. Comicul nu oferă nici o ieşire. Spun «disperant», dar în realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare sau de speranță. Cât despre logică, despre cauzalitate, să nu mai vorbim. Trebuie să le ignorăm cu totul. S-a sfârșit cu drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic. Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţa ne apropie „.
Proiecţia ionesciană este de actualitate și transfigurează în temeni dramatici eşecul omului, derapajele morale, extremismele sociale şi politice, marile rătăciri ale civilizaţiei, sfâşiate de forţe contrare, dominate de setea inexpiabilă de putere. Piesa “Rinocerii” ce apare în 1959, arată o lume însângerată de tragedii, copleşită de forţele întunericului: ascensiunea nazismului, fascismul, genocidul lui Stalin în Uniunea Sovietică, cel de-al doilea război mondial, holocaustul, comunismul cu crimele în masă, cu lagărele de concentrare şi închisorile lui, gulagul, distrugerea elitelor, exterminarea omului, sârma ghimpată în jurul libertăţii, dictaturile şi sistemele totalitare etc.
Oamenii transformaţi în fiare, suferind de un rău insidios, profund, o maladie devastatoare a secolului, de o criză adâncă a identităţii umane, bolnavi de putere, însetaţi de sânge. Rinocerita, boala generată de germenii forţelor obscure care zac în fiinţa umană, nu a fost niciodată eradicată. Ea rămâne în stare latentă, gata să se reactiveze, ca un virus care doarme în adâncul celulelor și care poate, în situaţiile de vulnerabilitate, să se trezească, să infecteze şi să contamineze întregul organism al individului şi al societăţii.
Astăzi, la 111 ani de la nașterea dramaturgului,în plină pandemie mondială “Rinocerizarea” rămâne, şi ea, un pericol pentru toţi, care aşteaptă momentul să izbucnească şi să genereze noi metamorfoze în masă.
“Mi-a venit ideea de a descrie aceşti oameni decăzuţi în animalitate apelând la trăsăturile unui animal. Taurul? Nu: acesta este prea nobil. Hipopotamul? Nu: acesta este prea moale. Bivolul? Nu: acesta este un simbol american, deci fără aluzii politice. Rinocerul! În fine vedeam ideea pe care voiam s-o exprim materializându-se în el, căpâtând realitate, concretizându-se”, afirma dramaturgul.
Ironic, rinocerizarea de azi se întâmplă sub auspiciile valorilor unui nou umanis şi ale drepturilor omului.
Rinocerii rareori cunosc că sunt rinoceri. Mai mult decât atât, ei nu văd niciodată alţi rinoceri în jurul lor, prea absorbiţi de propria persoană, de ceea ce li se proiectează în faţa ochilor, de vorbele pe care le repetă mecanic, asemenea unor păpuşi ce rostesc câteva cuvinte până li se termină sursa de energie. Rinocerii păşesc semeţ şi apăsat şi rostesc vorbe grave, scriu cărţi şi încearcă să-i modeleze pe ceilalţi după chipul şi asemănarea lor. Ceea ce îi defineşte este conformismul, autoplasarea în tiparele societăţii şi autolimitarea.
Eugen Ionescu a fost o conştiinţă morală a culturii şi a umanităţii secolului al XX-lea.
În plan estetic, opera lui este creaţia unui geniu al literaturii universale. Teatrul lui Ionescu, în frunte cu „Rinocerii”, rămâne un AVERTISMENT împotriva pericolului dezumanizării, care ameninţă fiinţa umană, societatea şi omenirea.
Până la urmă Eugen Ionesco a avut meritul de a crea adevărata configurație a vieții – cea absurdă-„Cu toții suntem absurzi; nimeni nu recunoaște”.
Omul Eugen Ionescu s-a înrolat în Cetele Cerești pe 28 martie 1994, Paris.
Nouă ne-a lăsat capodoperele sale și șansa de a nu uita și ultimele vorbe ale lui Bèrenger sunt astăzi de referinţă,fiindcă a refuzat tiparele şi conformismul, proclamând că omul e sublim numai în libertate, numai atunci când se modelează pe sine cu propriile-i mâini şi când îşi asumă fiinţarea în lume:
“Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare. Nu capitulez!”
Epilog: „Spaima e iraţională. Raţiunea trebuie să-nvingă spaima“ (replică din piesa de teatru „Rinocerii“)
Eugène Ionesco
Anca Bica Bălălău
