30 august – Ziua internaţională a persoanelor dispărute (ONU)
La 30 august, anual, se marchează Ziua internaţională a persoanelor dispărute.
Dispariţiile de persoane reprezintă o practică frecventă, o strategie folosită pentru a răspândi teroarea în societate. Sentimentul de nesiguranţă generat de această practică nu se limitează doar la rudele apropiate ale dispărutului, ci afectează şi comunităţile şi societatea din care acesta face parte. Această practică ce încalcă grav drepturile omului a devenit o problemă globală şi nu se limitează doar la o anumită regiune a lumii. După ce, în mare măsură, fenomenul a fost rezultatul dictaturilor militare, astăzi, acesta este cauzat de situaţii complexe create de conflictele interne, mai ales ca mijloc de represiune politică a adversarilor, notează www.un.org.
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat, la 21 decembrie 2010, Rezoluţia 65/209, prin care şi-a exprimat profunda îngrijorare faţă de creşterea fenomenului dispariţiilor forţate în diferite regiuni ale lumii, ce presupune arestarea, detenţia şi răpirea de persoane împotriva voinţei lor, dar şi faţă de numărul tot mai mare de rapoarte cu privire la hărţuirea, maltratarea şi intimidarea martorilor sau a rudelor persoanelor date dispărute, potrivit site-ului oficial al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceste fapte reprezintă o încălcare deosebit de gravă a drepturilor omului şi fac obiectul unei infracţiuni internaţionale. În cadrul aceleiaşi Adunări Generale a fost salutată intrarea în vigoare a Convenţiei internaţionale pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate, adoptată la 20 decembrie 2006, şi s-a decis declararea zilei de 30 august drept Ziua internaţională a persoanelor dispărute. Această zi a fost marcată pentru prima dată în 2011.
Sute de mii de oameni au dispărut în timpul conflictelor sau perioadelor de represiune în cel puţin 85 de ţări din întreaga lume. Cele mai îngrijorătoare aspecte, sunt cele legate de: hărţuirea continuă a apărătorilor drepturilor omului, rudelor victimelor, martorilor şi avocaţilor legali care se ocupă de cazuri de dispariţie; utilizarea de către state a unor activităţi contrateroriste ca motivaţie pentru încălcarea obligaţiilor lor; impunitatea încă răspândită pentru dispariţia forţată. O atenţie specială trebuie acordată unor grupuri deosebit de vulnerabile, precum copiii şi persoanele cu handicap.
Victimele sunt deseori torturate şi se tem, în mod constant, pentru viaţa lor. Totodată, sunt conştienţi de faptul că familiile lor nu ştiu ceea ce s-a întâmplat cu ei şi şansele ca să primească ajutor sunt minime. După ce au fost îndepărtaţi din zona protectoare a legii şi au „dispărut” din societate, ei sunt de fapt lipsiţi de toate drepturile lor şi se află la mila răpitorilor lor. Chiar dacă moartea nu este rezultatul final şi victima este eliberată în cele din urmă, cicatricile fizice şi psihologice ale acestei forme de dezumanizare, alături de brutalitatea şi tortura care le însoţesc adesea, rămân.
De cealaltă parte, familiile şi prietenii victimelor se confruntă la nivel mental, cu o serie de presupuneri, respectiv, dacă victima este încă în viaţă şi, dacă da, unde este ţinută, în ce condiţii şi care este starea de sănătate. Familiile aşteaptă cu speranţă şi disperare, uneori, ani de zile, veşti care ar putea să nu vină niciodată. În plus, ei sunt conştienţi de faptul că se află sub ameninţarea răpitorilor şi că pot suferi, la rândul lor, aceeaşi soartă, căutarea adevărului expunându-i unui pericol şi mai mare. Deseori, persoana dispărută asigură principala sursă de venit a familiei. Tulburarea emoţională este astfel agravată de privarea materială, agravată de costurile suportate în cazul în care familia decide să întreprindă o căutare. Mai mult, ei nu ştiu când sau dacă membrul dispărut al familiei se va întoarce, ceea ce face şi mai dificilă adaptarea la noua situaţie. În unele cazuri, legislaţia naţională poate face imposibilă asigurarea unei pensii sau primirea altor mijloace de sprijin în absenţa unui certificat de deces. În aceste cazuri, marginalizarea economică şi socială este frecventă.
Greutăţile economice, care însoţesc de obicei o dispariţie, sunt suportate de femei, care se află de cele mai multe ori în fruntea luptei duse pentru rezolvarea cazurilor de dispariţie. În această calitate, ele pot fi supuse intimidărilor, persecuţiilor şi represaliilor. Când femeile sunt ele însele victime directe ale dispariţiei, ele devin deosebit de vulnerabile în faţa violenţei sexuale sau a altor forme de violenţă. De asemenea, copiii pot fi victime ale dispariţiilor, direct sau indirect. Dispariţia unui copil este o contravenţie clară a mai multor dispoziţii ale Convenţiei privind Drepturile Copilului, inclusiv dreptul la identitate. Pierderea unui părinte prin dispariţie este, de asemenea, o încălcare gravă a drepturilor unui copil.
Atât Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, cât şi Convenţia internaţională pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate, adoptată la 20 decembrie 2006, califică aceste dispariţii forţate drept crime împotriva umanităţii şi oferă familiilor victimelor dreptul de a solicita despăgubiri şi de a afla adevărul despre dispariţia acestora, potrivit www.un.org.
Până în prezent, Convenţia internaţională pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva dispariţiilor forţate a fost semnată şi ratificată de 63 de state, 48 de state au semnat documentul fără a-l ratifica, iar 86 dintre statele lumii nu au întreprins, încă, un demers în acest sens, potrivit www.ohchr.org. România a semnat Convenţia la 3 decembrie 2008, indică tbinternet.ohchr.org.
Procesul de implementare a Convenţiei de către statele semnatare ale acesteia este monitorizat de Comitetul privind dispariţiile forţate (CED), organism al experţilor independenţi. Statele semnatare ale Convenţiei sunt obligate să prezinte Comitetului rapoarte privind modul în care drepturile sunt puse în aplicare. Statele trebuie să raporteze în termen de doi ani de la ratificarea Convenţiei. Comitetul examinează fiecare raport, transmiţând recomandările sale statului respectiv. Comitetul se reuneşte de două ori pe an, la Geneva, potrivit www.ohchr.org.
Articol editat de Casandra Silitra, 30 august 2020, 09:11
Explicaţie foto din deschidere: Rude ale mai multor persoane dispărute participă la un miting organizat pentru a cere dreptate şi adevăr în vederea găsirii acestor persoane, în Guadalajara, statul Jalisco, Mexic (5 august 2020). Rudele celor dispăruţi în Mexic au participat la un Marş pentru memorie şi justiţie, un protest pe care vor încerca să îl organizeze în prima miercuri a fiecărei luni pentru a solicita soluţionarea cazurilor de dispariţie. Peste 71.000 de cazuri au fost raportate din 2006 în Mexic.
agerpres.ro
