Motto: „Cred în destin şi abaterea de la destin este un efort foarte mare. Contrazici un destin şi apoi te întorci”. Vlad Mugur

Teatrul românesc a înveşmântat armonia valorilor cu nume de referinţă, fiindcă  „Teatrul nu e viaţă. Viaţa e o enciclopedie teatrală”, după cum mărturisea  regizorul  de teatru Vlad Mugur, cel născut într-o zi de 22 iunie 1927,  într-o   familie  de artişti şi intelectuali renumită şi plecat să facă regia veşniciei pe 22 iulie 2001, acum 19 ani.

Vlad Mugur nu şi-a dorit să facă teatru, urmase chiar doi ani de „Drept” şi „Litere”, dar bunicul său regalist, care fusese directorul Radiodifuziunii, e cel care l-a îndemnat să o ia pe drumul Thaliei. Tatăl său,Val Mugur, avocat, intrase în lumea teatrului aducând în casa sa „toată echipa de boemi, care după război, se ducea să bea pe statuia lui Caragiale la Ploieşti”: Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Nineta Gusti, Ion Sava, Ion Şahighian, Bălţăţeanu.

Bunicul său, având legături cu familia regală, a avut bucuria de a-şi vedea nepotul botezat de către Regele Mihai, care avea doar şapte ani pe atunci. L-a ţinut în braţe mama sa, Regina Elena. Viitorul regizor de teatru a avut o copilărie fericită. Şi-a divinizat mama.

La admitere la facultate, Ion Manolescu îl considera netalentat. Maria Filotti îl susține și pariază pe viitorul lui. Vlad Mugur a absolvit Facultatea de Teatru din București, clasa de regie, în 1949 şi i-avut colegi de promoţie pe: Alexandru Paleologu, Ruxandra Otetelişanu, Ioana Ottescu, Sorana Coroamă, Ionel Teodorescu.

A absolvit Institutul de Teatru din București (clasa regie) ca șef de promoție în 1949, dar începuse să regizeze piese de teatru cu doi ani înainte, în 1947.

În tinerețe a avut o mare pasiune, pe Henriette “care m-a chinuit, m-a părăsit, eram îndrăgostit, deprimat, în pragul sinuciderii. S-a măritat cu maestrul de lumini. În timpul facultăţii, casa noastră era invadată de fete frumoase şi simpatice: Catinca Ralea, Liliana Tomescu, Ileana Predescu, Nineta Gusti. Eu le iubeam şi eram prietene cu toate”.

Pe Magda Stief, soţia sa, a cunoscut-o la un joc de poker, la Craiova, în casa doctorului Parhon. Ea apăruse în spatele lui, el a întors capul să vadă cine este. S-au căsătorit după câteva zile.

Vlad Mugur a fost regizorul care l-a impus pe George Constantin în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, intuind talentul său uriaş. A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor ’50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti. Fiind asistent la facultatea de teatru, Vlad Mugur participă în comisia de admitere și-l impune pe George Constantin, după ce acesta căzuse de trei ori, intuind talentul său uriaş, spunând lui Moni Ghelerter şi Aurei Buzescu: “ăsta trebuie să treacă”.

Din “generaţia de aur” care a absolvit în 1952 au făcut parte: Constantin Rauţchi, George Constantin, Amza Pellea, Dumitru Rucăreanu, Sanda Băcilă, Draga Olteanu, Sanda Toma, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici, Anca Vereşti, Mircea Albulescu, Silvia Popovici.

Vlad Mugur povestește despre anii din facultate: “George nu era vicios ca Rauţchi. De la şcoală pleca acasă singur, nu intra în gaşca de la restaurant. Farmecul lui venea din trecerea instantanee, într-o secundă, de la registrul grav la clovn. Avea o vorbire specială, întretăiată, avea culoarea cuvântului, plastica lui, pe care o schimba de la propoziţie la propoziţie. Un element important a fost lucrul cu Lucian Pintilie la «Amphitryon» de Plaut, unde Rauţchi era sosia. Ieşeau nişte scandaluri de nu se putea repeta. Îmi puneam un scaun lângă uşă, ca să-i supraveghez, să-i potolesc. Ştiam că toţi erau excepţionali. L-am întâlnit ultima oară în 1991, în biroul de la «Odeon», unde am plănuit să lucrăm, dar n-am mai apucat. L-am găsit atunci cu aceeaşi timiditate pe care o avusese toată viaţa.”

În 1965 a devenit directorul Teatrului Național din Cluj. A rămas la Cluj până în 1971, când s-a decis să emigreze în Italia, unde, la început, vindea cărţi pe stradă, nutrind speranţa că chiar va reuşi să le vândă, deoarece îi displăcea atmosfera de lucru creată pentru oamenii de artă de către Tezele din iulie – atacul politico-ideologic lansat la adresa intelectualilor nonconformiști – inițiate de Nicolae Ceaușescu.

Ulterior s-a mutat în Republica Federală Germania. A regizat spectacole în teatrele de la: München, Konstanz, Hanover, Esslingen, Münster.

În România, a regizat în teatrele din București, Craiova, Cluj, Târgu Mureș, Galați, Turda.

După anul  1990, revine în ţară, preluând direcţia Teatrului Giuleşti căruia îi schimbă numele în Teatrul Odeon.

Vlad Mugur, mărturisea despre regia de teatru:

Reţeta în teatru nu duce nicăieri. E important să încerci lucruri noi chiar cu riscul de a greşi la fel de important e să nu urmăreşti succesul. Asta poate fi catastrofal, te face să-şi fie frică şi nu există pericol mai mare decât frica.

Echipa face teatrul. Actorul nu trebuie subjugat nu trebuie silit să se păstreze în limitele unei concepţii regizorale. Trebuie să știi să-l laşi liber, dar procesul e complicat, pentru că trebuie să simţi când anume să-l laşi liber, când este preferabil să nu-i impui concepţia.

Arta trăieşte din efecte. Trebuie să le căutăm insolite şi să le executăm cu prospeţime. Orice gândire, orice scenă, orice nuanţă, orice culoare, orice nu ţi-e aproape poate schimba şi sluţi totul chiar şi o idée frumoasă.

Rutina e nocivă. E un refugiu, o apărare, o armă împotriva artei. Rutina urâţeşte, schelălăie, se strâmbă. În forme ascunse e periculoasă. Ea poate să placă, să-i atragă la manierism pe spectatorii candizi. Maniera e rutină, rutina e manieră. Maniera poate să inducă în eroare un teatru, un oraş, o lume.

Regia e o meserie de elită. Regizorului – în afară de aptitudini, pregătire, fantezie – îi trebuie metodă. Trebuie să ai aptitudinea de a vrăji temperamente diferite.

Despre spectacolul său, Hamlet,mărturisea: „Spațiul, un șantier. De pildă, un șantier din București, oraș care se surpă și alocurea se reclădește. Poate fi și un palat renascentist ce se reconstruiește. Societatea se surpă și ea. E surprinsă de nebunia ce bântuie tot pământul. Odată prospectat și ales de către comedieni acest loc, ei încep o lectură a piesei, lectură care se transformă în teatru și revine la lectură. Oamenii sunt dezechilibrați. Se află la granița dintre normal și divagație. Personajele pledează pentru răzbunare, spionaj, iubire, dar totul se amână. Spațiul și timpul sunt greu de controlat, se alunecă în așteptare și se pledează pentru rațiune. Halucinante, nemotivate pauze, ce te cuprind în misterul acestei tragicomedii, cu morți din care curge var. Ofelia, o lumină, din cauza celorlalți, rupe limitele acelei fantezii bolnave si devine un caz clinic. Poezia trebuie evitată, jocul de-a teatrul trebuie să scoată limba filososfiei, să îmbrace situațiile ce dau năvală, cu o altă imaginație, dimensiune, să denunțe demența ce caută în mod stângaci și violent un sens moral. Un joc de-a baba oarba.”

„Dialog cu un nomad”, aşa se considera Vlad Mugur. Un nomad care a despicat teatrul cu puterea nemărturisită a celui ce păşeşte cu sufletul prin cotloanele personajelor pentru a le înregistra în catalogul marilor creaţii.

Spectacolele sale rămân unice, trecute prin ADN-ul său regizoral, marca  Vlad Mugur,  înregistrate  în catalogul marilor creaţii şi din când în când Dumnezeu,  când strigă catalogul, mai pune absent, aici pe pământ câte un nomad.

Despre Vlad Mugur, publicistul şi criticul de teatru Florica Ichim redactor şef al revistei „Teatrul azi” şi preşedintele Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”, ne-a mărturisit:

Pe 22 iulie 2001, acest nomad prin viaţa pământeană s-a numit Vlad Mugur.

A fost căsătorit cu actrița Magda Stief. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.Premiul Vlad Mugur – decernat de către Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – este denumit astfel în memoria sa.

Anca Bica Bălălău

(Sursa: Vlad Mugur de vorbă cu Florica Ichim)

1 COMENTARIU

Comments are closed.