Crucea Roșie Română sărbătorește astăzi, 4 iulie, 144 de ani de activitate umanitară, 144 de ani în care oameni au scris și rescris povești cu și pentru oameni.

Misiunea ei principală este aceea de a asista persoanele vulnerabile în situații de dezastre și de criză și de a contribui la prevenirea și alinarea suferinței sub toate formele.

Mesajul Majestății Sale Margareta Custodele Coroanei cu ocazia aniversării a 144 de ani de la fondarea, la 4 iulie 1876, a Societății Naționale de Cruce Roșie din România, sub domnia lui Carol I. Regina Elisabeta, Regina Maria și Regina Elena au fost protectoare și au condus onorific cea mai mare organizație a țării, prezentă alături de soldații români și de populația civilă în grelele momente ale Războiului de Independență, în Primul Război Mondial și în Al Doilea Război Mondial.

Crucea Roșie Română, 144 de ani

LA MULȚI ANI, CRUCEA ROȘIE ROMÂNĂ!Mesajul Majestății Sale Margareta Custodele Coroanei cu ocazia aniversării a 144 de ani de la fondarea, la 4 iulie 1876, a Societății Naționale de Cruce Roșie din România, sub domnia lui Carol I. Regina Elisabeta, Regina Maria și Regina Elena au fost protectoare și au condus onorific cea mai mare organizație a țării, prezentă alături de soldații români și de populația civilă în grelele momente ale Războiului de Independență, în Primul Război Mondial și în Al Doilea Război Mondial.

Publicată de Familia Regala a Romaniei pe Vineri, 3 iulie 2020

Istoric

Societatea de Cruce Roşie din România s-a înfiinţat şi a primit recunoaşterea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii la 4 iulie 1876, la doi ani după aderarea ţării noastre la Prima Convenţie de la Geneva ”pentru ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie”.

Printre semnatarii actului de înfiinţare a Crucii Roşii Române (CRR) se regăseau importante personalităţi ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturdza şi dr. Carol Davila. Primul preşedinte al CRR, care îşi avea sediul într-o aripă a actualului Spital Colţea din Bucureşti, a fost prinţul Dimitrie Ghica (1876-1897). În 1919, Societatea Naţională de Cruce Roşie din România (SNCRR) adera la Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în 1954, la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949. Principiile adoptate la Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii, de la Viena, în 1965 şi reactualizate, în 1985, au stat la baza întregii activităţi a SNCRR, începând cu 22 decembrie 1989.

La 20 iulie 1876, prima ambulanţă a CRR a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. A urmat Războiul de Independenţă (1877-1878), când Crucea Roşie a intervenit cu personal sanitar, ambulanţe şi trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie. A înfiinţat aşezăminte spitaliceşti în Bucureşti şi în diferite oraşe din ţară.

Între anii 1888 şi 1892, societatea şi-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În 1891, s-a înfiinţat şcoala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înfiinţat un spital şcoală cu zece paturi.
Prin Statutul Crucii Roşii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societăţii. De aceea, în 1906, au pus bazele ”Societăţii de Cruce Roşie a doamnelor din România”, prima preşedintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea era activă în paralel cu cea înfiinţată în 1876 şi se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război şi calamităţi, pregătind personal voluntar.

În 1915, Adunarea Generală a SNCRR a aprobat fuziunea celor două entităţi. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roşie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: ”Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste”.

În timpul Primului Război Mondial, misiunea Crucii Roşii a fost aceea de a completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale în Bucureşti şi în ţară. Însăşi Regina Maria s-a implicat în operaţiunile desfăşurate în sprijinul răniţilor. Ulterior, CRR a oferit asistenţă miilor de prizonieri eliberaţi din captivitate, care încercau să se întoarcă la casele lor, dar şi invalizilor, bolnavilor şi orfanilor de război. SNCRR şi-a concentrat eforturile, cu prioritate, în direcţia sprijinirii acţiunilor de combatere a bolilor contagioase – tuberculoza, malaria, holera – şi ridicării gradului extrem de scăzut de educaţie sanitară a populaţiei.

Un moment deosebit, care a marcat evoluţia Crucii Roşii în România, l-a constituit crearea Crucii Roşii a Tinerimii. În 1939, Crucea Roşie avea ca membri 72.000 de tineri. Între anii 1930-1937, în incinta Spitalului Militar s-a construit un pavilion destinat funcţionării şcolii de infirmiere voluntare, apoi, în cadrul coloniei de vară de la Mangalia, s-a mai construit încă un pavilion. Numărul filialelor a crescut de la 84 în 1926 la 100 în 1938, iar numărul membrilor a crescut în aceeaşi perioadă de la 18.000 la 30.000.

În 1940, în urma ultimatului dat de URSS, a Dictatului de la Viena şi a Tratatului cu Bulgaria, când România a pierdut o parte din teritoriile sale, Crucea Roşie Română, aflată sub înaltul patronaj al Reginei Elena, a ajutat miile de refugiaţi. Tot în 1940, la 25 iunie, prin Convenţia de la Geneva din 1929, care reglementa situaţia aviaţiei sanitare aflată sub emblema Crucii Roşii pe timp de conflict armat, a fost posibilă apariţia Escadrilei Albe a Crucii Roşii Române, prima escadrilă sanitară pilotată de femei.

După intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, CRR şi-a mobilizat toate resursele materiale şi umane pentru a acorda sprijin neîntrerupt răniţilor, bolnavilor, prizonierilor şi refugiaţilor, acţionând astfel în condiţii de război total. Peste 2.750 de surori voluntare de Cruce Roşie şi 2.430 de auxiliare sanitare ale Crucii Roşii au muncit pe front şi în spital şi au fost organizate şase spitale de campanie, 16 spitale de zonă interioară, 55 de cantine de gară şi 40 de infirmerii.

Instaurarea dictaturii comuniste a marcat şi destinul CRR, care până în 1989, şi-a pierdut autonomia. Sfârşitul anului 1989 şi anul 1990 au reprezentat pentru CRR începutul revenirii la misiunea de bază a organizaţiei. A început o perioadă de democratizare şi de aliniere la standardele internaţionale ale Mişcării de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. După 1990, Crucea Roşie Română a început un proces de reorganizare a activităţii pe baza celor şapte Principii Fundamentale ale Mişcării Internaţionale: Umanitate, Imparţialitate, Neutralitate, Independenţă, Voluntariat, Unitate, Universalitate, notează site-ul amintit.

În 1995, a fost adoptată şi promulgată Legea nr. 139 privind activitatea Societăţii Naţionale a Crucii Roşii Române. Legea recunoaşte organizaţia ca fiind persoană juridică de drept public, autonomă, neguvernamentală, apolitică fără scop patrimonial, bazată pe ajutor voluntar. Strategia CRR vizează, în prezent, întărirea capacităţii sale operaţionale. Cu sprijinul financiar şi moral al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Crucea Roşie Română a început un program de dezvoltare organizaţională pentru a răspunde tot mai prompt şi corespunzător situaţiilor de urgenţă.

Anul 2003 a marcat un nou reper în evoluţia şi repoziţionarea Crucii Roşii Române în societatea românească. Prin adoptarea unui nou Statut prin care s-a reuşit separarea legislativului de deliberativ şi prin derularea unui program de dezvoltare organizaţională cu sprijinul Federaţiei Internaţionale şi al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, s-a mai făcut un pas în direcţia alinierii la standardele internaţionale actuale. Cu sprijinul financiar şi moral al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, CRR a început un program de dezvoltare organizaţională pentru a răspunde tot mai prompt şi corespunzător situaţiilor de urgenţă.