Istoricii au consemnat cât de mult s-a luptat Regina Maria în anii războiului pentru cauza României. Însemnările din jurnalul Reginei  suprind această luptă și arată cât de puternică a fost convingerea Reginei în victoria finală a Aliaților, implicit a românilor, dar și în datoria morală de a lupta până la capăt. În clipele în care țara părea să se afle pe un drum fără ieșire, cu armistițiul ca singură soluție, Regina Maria n-a încetat să spună că pacea ar fi, de fapt, o crimă pentru România și o insultă la adresa armatei:

„Eu, una, văd onoarea țării în loialitatea păstrată până la sfârșit;moral, țara s-ar putea ridica la înălțimi extraordinare, dar acum nu toată lumea se încrede implicit în victoria finală a Aliaților, iar ei NU ne-au ajutat cât ar fi putut, nu fiindcă n-au vrut, atâta încredere le acord, ci pentru că n-au înțeles și nici nu pot înțelege. […] Orice, numai nu o pace dezonorantă – împotriva ei protestează tot sufletul meu, fiecare picătură de sânge din mine! [însemnare din 25 ianuarie/7 februarie 1918].

„Măcar un ceas aș vrea să stau dreaptă, să dau ochii cu Kaiser Bill și să-i spun față în față tot ce gândesc despre el și Kultur a lui”

„Kaiser Bill se plimbă prin țara noastră ca la el acasă! S-a dus la Curtea de Argeș să depună coroane de flori pe mormintele unchiului și mătușii și să verse câteva lacrimi de crocodil peste mormintele celor doi pe care, cât erau în viață, i-a detestat din toată inima” [însemnare din 11/24 septembrie 1917].

„Se pare că Kaiser Bill se plimbă prin țara noastră, că a venit până la Focșani și că ține discursuri vulgare soldaților lui. Dacă nu se poate abține să facă pe actorul, măcar să joace mai puțin vulgar! Nu pot să nu-mi displacă apucăturile lui de parvenit! Kaiser Bill a declarat că regele Ferdinand va fi ultimul Hohenzollern pe tronul României. Am răspuns că jocul încă nu s-a terminat și că cine râde la urmă râde mai bine!” [însemnare din 18 septembrie/1 octombrie 1917].

În condițiile în care, din toamna lui 1917, încep presiunile la adresa României de a accepta pacea, Regina Maria se vede nevoită să-și folosească toată puterea de persuasiune pentru a-i convinge pe cei din jur că tratatul nu trebuie semnat. Cel care se confruntă la cel mai înalt grad cu forța Mariei este chiar Regele Ferdinand, iar el nu are cum să-i facă față soției sale:

„Am început să-i spun lui Nando ce simt toți oamenii drepți, i-am spus că-și vinde prostește sufletul, cinstea și, odată cu ele, și cinstea familiei și țării lui, în mâinile unui om în care nu se încrede cu adevărat, că întotdeauna a fost robul omului celui mai mare care a ținut puterea în mâini, nu fiindcă ar fi un neghiob, ci fiindcă un om cu caracterul lui est toujours l’instrument et la dupe des plus fort que lui – vorbe foarte grele, știu, iar pe el l-au supărat atât de tare, încât dacă ar fi fost homme du peuple fără îndoială m-ar fi bătut. A urlat la mine, s-a înfuriat peste poate, până s-a albit la fața ca un mort și am început să mă tem că va avea o criză. I-am ținut piept ca o leoaică – am măturat la o parte toate convențiile și am declarat că e dreptul meu sfânt să vorbesc, că prin mine vorbesc mii de oameni – că sunt glasul fiecărui om care are în el simțul drept al onoarei, glasul armatei lui, pe care nu a consultat-o, glasul fiecărui mort care zace rece în mormânt, după ce și-a dat viața pentru un ideal pe care ei îi târăsc prin noroi și îl îngroapă!” [însemnare din 18 februarie/3 martie 1918]

În final, Regina Maria n-a mai avut ce să facă. Guvernul a încheiat tratatul de pace, cu toate că Regele, convins de soția sa, nu avea să-l semneze. Chiar și așa, situația era disperată. Visul pentru care România intrase în război părea pierdut definitv, însăși soarta dinastiei era incertă (cuvântul abdicare era pe buzele tuturor), iar în sufletul Mariei apăreau primele îndoieli:„M-a părăsit primăvara. Nu văd înaintea mea decât un drum întunecat și imposibil pe care încă nu m-am resemnat să apuc” [însemnare din 25 martie/7 aprilie 1918].