De la un an la altul devin tot mai puţini, se deplasează tot mai greu, devin mai aplecaţi de spate, şi cu toate acestea, când sunt întrebaţi de tinereţea lor, suspină, şi încep să le curgă, fără să vrea pe obraji, lacrimi.
Este vorba despre deportaţii germani din Banat în fosta URSS, care s-au întâlnit joi, 18 ianuarie, după 73 de ani de la întoarcerea pe plaiurile natale, la monumentul deportaţilor din Parcul Cărăşana din Reşiţa. Ladislau Hoeflinger de 91 de ani, deportat 5 ani împreună cu tatăl său îşi aminteşte:
„Am fost 18 ani, m-au luat pe mine şi pe tatăl meu, împreună am fost în oraşul Plast, oraşul de aur cum se spune că-s numai mine de aur acolo. Şi am stat 5 ani acolo, după 5 ani am venit acasă, tatăl meu a murit acolo. Noi nu am fost obişnuiţi cu clima şi cu mâncărurile. Greu a fost când venea iarna pentru că venea brusc în septembrie şi ţinea până la sfârşitul lui aprilie. Am avut noroc într-un fel că eram mai slăbuţ, pe mine nu m-au ales pentru mină, eu am lucrat la kolhozuri şi aşa pot să spun Domane ajută că am fost la lumină.”
Nu puţini au fost aceia care şi-au pierdut viaţa acolo datorită condiţiilor grele şi vitrege în care munceau pentru reconstrucţia Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice. Elena Mioc Schaftari s-a născut în 1949, într-o familie de foşti deportaţi care s-au întors acasă. Ce ştia din istorisirile părinţilor a împărtăşit şi reporterilor Radio Reşiţa:
„Părinţii mei, ambii au fost deportaţi când au împlinit vârsta de 18 ani fără să fi desfăşurat nicio activitate politică efectiv, abia ieşiţi din adolescenţă şi au stat în Rusia timp de 5 ani, până în 1949 în octombrie când s-au întors. Acolo dealtfel s-au şi cunoscut, au fost deportaţi în lagărul de la Belaia Kalitva, în bazinul Doneţului din Donbas, regiunea carboniferă cea mai importantă din Rusia. Fiecare a avut personalitatea lui: mama a fost interiorizată, ea nu povestea mult. Tatăl meu dimpotrivă era un tip optimist. El povestea în permanenţă; a prelucrat altfel toată suferinţa de acolo. Concluzia lui finală a fost că genetica are un rol foarte important în longevitatea unui om. Dacă eşti sănătos, eşti dintr-o fibră bună poţi să supravieţuieşti în mod miraculos. Încă foarte mulţi deportaţi au avut şansa să ajungă la vârste înaintate şi chiar mai trăiesc.”
Amintim că, din statistici reiasă că au fost deportaţi peste 75.000 de etnici germani, din care 10.000 nu s-au mai întors de acolo, murind pe meleagurile Rusiei de astăzi. Din judeţul Caraş-Severin au fost deportaţi un număr de aproximativ 10.000 de etnici germani, dintre care aproape 40 mai trăiesc şi acum, iar mai puţin de jumătate dintre ei chiar în Reşiţa, a precizat pentru Radio Reşiţa Erwin Josef Ţigla – peşedintele Forumului Democratic al Germanilor din Caraş-Severin, organizatorul principal al evenimentului.
La evenimentul central de la Reşiţa, prezenţi au fost urmaşi ai deporaţilor din Hunedoara, Timiş şi Reşiţa. Coroane şi jerbe de flori la monumentul deportaţilor din Parcul Cărăşana au depus Matei Lupu – prefectul judeţului Caraş-Severin, delaţi ai Consiliului Judeţean şi reprezentanţi ai mai multor localităţi cu etnici germani din Banat. (Hardy Cvoica)
