Motto:„Memoria e o vocaţie, uitarea, un destin“

 „Cu trecerea anilor, transcriu pe hârtie din ce în ce mai puţin poveştile care se nasc şi mor în mine. De aceea, fiinţa mea e încărcată cu o stare toxică. Cuvintele sunt ca apa de izvor: dacă le ţii în tine, se strică, dacă le dai drumul, devin proaspete şi bune. Poveştile nescrise putrezesc. Nevoia de a mărturisi nu trebuie reprimată. Literatura nu poate fi decât mărturisitoare, pentru că înţelegerea lumii este actul cel mai personal posibil. Echilibrul dinamic dintre pelerinajul interior şi trăirea în comuniune, dintre regăsirea sinelui şi împărtăşirea lui cu celălalt îmi face sufletul transparent, redându-mă mie şi lumii deopotrivă. Abia atunci când braţele mele întinse ca pe o cruce nevăzută află echilibrul, scriu aşa cum iubesc, fără efort”, spunea regretatul scriitor, poet, eseist, și profesor – Valentin Nicolau.

De-a lungul anilor de studenție,  întâlnirea cu cu el a fost unul din cele mai frumoase momente care mi-au pus viață și lumină gândurilor, adesea strămutate în efemerul trecerii prin banalitatea clipei….

Și cel mai aproape de el mă simt atunci când sunt la editură

Știam că: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”, dar nu credeam și continui să nu cred că oamenii care te întârzie” pot pleca așa de prematur… Valentin Nicolau este în culisele amintirilor celor care l-au cunoscut și apreciat, omniprezent, fie prin slova cărţilor, fie prin vocea personajelor care se întruchipează  şi duc povestea mai departe până în inima memoriei.

„Nu putem trăi fără poveste, fără vise. Omul are nevoie de visare, avem nevoie să ne refugiem  într-o lume mai frumoasă decât realitatea ieftină de care avem parte”, iată mărturia testamentară a unui om care a condus, educat şi stilizat destine, instituţii, slove.

Cu „povara„ acestor poveşti, pornesc în calea amintirilor ştiind că memoria e o vocaţie, uitarea, un destin.

Din povestea lui Valentin Nicolau nu putea lipsi, cu o mărturie în exclusivitate pentru Radio România Reşiţa, fiica sa, Ana Nicolau, absolventă a Facultăţii  de Drept Universitatea Bucuresti şi a  Université Paris 1 – Panthéon Sorbonne  şi Oxford International Centre for Publishing Studies, actualmente General Manager Nemira Publishing House.

Ana şi Valentin Nicolau- colegi de Ideal…

  ana n

Ana Nicolau ne-a mărturisit câteva amintiri cu şi despre omul şi tatăl Valentin Nicolau:

Mi-a fost profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”  tatăl dumneavoastră, ne spunea mereu- o să vă ajut tot timpul și uite că azi e prima dovadă că n-a uitat. Felicitări pentru tot ce faceți! Îi duceți frumos visul mai departe, sunteți foarte activă în toate proiectele pe care vi le-a lăsat. Nu vă copleșește munca asta?

–  Să știți că e o muncă atât de plăcută , că nu simt apăsarea. Sunt multe, dar sunt frumoase!

Care-i prima amintire cu dumnealui?

Ah, e greu… Cred că  undeva, când eram la noi acasă în Drumul Sării, prin 90-91, cam pe când a început și Editura Nemira. Serile stătea cu mine și-mi citea. Asta e una din primele chestii pe care mi le amintesc cu el.

A fost  singurul director de televiziune care a adus-o pe profit, ca și profesor cu noi, niciodată nu părea un om dur,  deși cu umorul fin te punea la punct ca și părinte, în primul rând, tot așa l-ați simțit?

Cred că nu se aștepta la lucruri de la oamenii din jur, ci mai mult de la el. Dădea foarte mult, dar și cerea de la cei din jur. Pentru mine a fost părinte, dar mi-a fost și mentor la editură, am împărțit o profesie, m-a învățat atât de multe lucruri, așa că între noi doi a fost o relație complexă, învățam unul de la altul și lucram foarte bine împreună..

Ați fost până la urmă și colegi de muncă și de ideal…

Da. Am fost un copil norocos, nu foarte mulți au ocazia să-și adâncească relația cu părinții, așa cum am făcut-o noi.

Care  i-a fost cartea cea mai apropiată de suflet, dintre toate cele pe care le-a scris domnul Valentin Nicolau?

-Aș spune că e vorba de ultima carte pe care a scris-o și pe care nu a mai apucat s-o vadă publicată, dar eu i-am fost editor : ”Oriunde mă duc, numai de mine dau” , o colecție de schițe de teatru,  dar care conține și un eseu despre teatru. Privind în urmă, ea rămâne ca o carte testamentară, ce se citește altfel în lumina dispariției lui.

Vă este dor?

Cum să nu? În fiecare zi. Și cel mai aproape de el mă simt atunci când sunt la editură. Până la urmă asta era povestea noastră comună, habitatul…

Vă mărturisesc că atunci când era mulțumit de ceea ce făceam noi la facultate se mândrea cu fata lui… erau momentele când radia, când ne amintea cât de importantă este familia, cât de important e să te poți rezema de sufletul copilului tău, să prinzi putere…

Așa e, tot ce a făcut în viață a fost pentru familia lui, tot ce a construit, a făcut pentru noi.

Și v-a lăsat de fapt o moștenire cartea, înainte de toate.

–              O mare moștenire și o  mare responsabilitate în același timp.

Simțiți chingile vremii în  editarea de cărți acum?

Da… cu siguranță e mult mai greu să duci o editură în zilele noastre decât era la începutul anilor 90 când a pornit tatăl meu la drum. Din păcate, acum oamenii citesc din ce în ce mai puțin și au mai multe opțiuni de petrecere a timpului liber și-atunci, se publică mai puține cărți, se citește mai puțin, se vinde mai puțin, din păcate. Ca editori, noi încurajăm lectura în rândul tinerilor, în rândul copiilor mai ales, pentru că cititorii se cresc de mici. Este motivul pentru care am și lansat anul acesta editura Nemi, de carte pentru copii. Pentru a ajunge un adult împlinit trebuie să începi să citești de mic

În încheiere, spuneți bănățenilor gândul cel mai frumos despre tatăl dumneavoastră.

Era omul împlinit, ce a trăit într-o viață cât alții în 50, care a bătut pământul în lung și-n lat, care a făcut tot ce era omenește posibil oriunde s-a dus, a ajutat pe fiecare, cred că asta am aprecait cel mai mult la el că nu era un om egoist, care dăruia tot ce avea și ăsta e un mare lucru.

Vă mulţumesc.

Ne-a oferit multe teme de gândire și ne-a împărtășit multe  experiențe 

Ana Teodorescu, fosta studentă a regretatului profesor  Valentin Nicolau,  a studiat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București şi lucrează la Centrul de Studii în Istorie Contemporană şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

10489953_773694592651915_8549508324729144602_n

Într-o intervenție telefonică, în exclusivitate pentru Radio România Reșița, Ana ne-a făcut o emoționantă mărturisire, răscolindu-și memoria inimii, în amintirea celui ce ne-a fost dascăl și stăpân al idealurilor noastre, regretatul profesor, Valentin Nicolau-

Vă felicit și vă mulțumesc pentru inițiativa de a face această emisiune. Valentin Nicolau a fost un îndrumător, un fel de creator în cel mai bun sens al cuvântului. Știa să îndrume studentul nu către o materie, nu către un adevăr al unei discipline, ci către un sens personal și propriu al fiecăruia, către un sine pe care fiecare student îl descoperea mergând la cursurile lui.

Ne lăsa liberi așa cum ne lasă și Dumnezeu  pe pământ, fără să ne impună nimic, ne arăta câteva repere și o cale pe care am fi putut alege să o urmăm sau nu. Ne-a oferit multe teme de gândire și ne-a împărtășit multe  experiențe .

Nu mi-a rămas în minte materia care ne-a predat-o Valentin Nicolau, dar mi-a rămas în minte ce ne vorbea, ce ne îndruma să descoperim sau să pregătim pentru examen sau pentru cursul următor.

Ana, tu ai avut și o relație spirituală specială cu dumnealui, pentru că și tu ca și domnia sa , ai o compatibilitate, dacă mi-e permis să spun așa, cu Divinitatea. Ai simțit această  legătură specială, încă de atunci?

Am simțit fără să știu s-o numesc. Dar în timp, acumulând experientă, îmi dau seama că sufletul meu devine imediat compatibil cu oamenii care au căutare în direcția asta, fără să fiu conștientă în momentul respectiv.

Nu putem trăi fără poveste, fără vise. Omul are nevoie de visare, avem nevoie să ne refugiem  într-o lume mai frumoasă decât realitatea ieftine de care avem parte, spunea dascălul Valentin Nicolau.

Pornind de la această zicere, pot să îti spun că apreciez și activitatea ta foarte frumoasă ,în care pui mult suflet, în ciuda vârstei tale evident tânără și de aceea  te rog să faci vorbire pentru Radio România Reșița, mai ales pentru cei mai tineri ascultători ai noștri.

După terminarea facultății am lucrat la ICR și la Teatrul de Comedie, iar acum  militez alături de colegii mei de la l Centrul de Studii în Istorie Contemporană şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Centrul de Studii în Istorie Contemporană, pentru a face cunoscut tinerilor această tristă pagină din istoria recentă a României. Ne adresăm tinerilor pentru că în puțin timp sunt șanse destul de mici să se mai audă de un Mircea Vulcănescu, de un Petre Țuțea.

Am ajuns să apreciez mai mult teatrul după ce am conștientizat realitatea în care am trăit nu cu mulți ani în urmăși mă refugiez mai cu plăcere în lumea teatrului având în același timp durerea aceasta a unor ani în comunism.

Felicitări ! Trebuie să ne asumăm și partea rea și partea bună a unor vremuri de care nu sunteți voi tinerii vinovați.

Mulțumesc. Pentru posibilitatea de a readuce în memoria noastră pe Valentin Nicolau și felicit Radio România Reșița pentru această inițiativă.

Epilog:“Fără vise lumea ar fi un fel de contabilitate cenuşie.

 

“Cred că scriitorii, cineaștii, artiștii, oricare ar fi ei, trebuie să fie atenți la societatea în care trăiesc. Iar atunci când observă deraieri, trebuie să se repoziționeze și să-și asume din nou rolul de striga adevărul, de a solicita revolta semenilor împotriva răului. Atunci când apare pericolul, arta trebuie trezită la condiția ei de sirenă pentru conștiințe, mai puternică decât orice forță politică. Teatrul, cinematografia, literatura pot repune lucrurile în firescul lor, mai aproape de ce ar trebui să trăim, dacă ne-ar păsa ce trăim. Trebuie doar să-ți pese.” (extras din interviul cu Valentin Nicolau pentru revista Yorick din 14 ianuarie 2014).

Valentin Nicolau (1960 -2015) a fost scriitor, autor de dramă, proză, literatură pentru copii, poet, eseist, fondator al Editurii Nemira (1991) și a editurii pentru copii NEMI (2007). A avut o importantă activitate didactică (profesor asociat la Facultatea de Litere și Arte ULBS și profesor în cadrul UNATC) și în mass media. A fost preşedinte-director general al Societăţii Române de Televiziune (2002), membru al Consiliului de Administraţie al EBU (European Broadcasting Union). În 1999 și 2000 este nominalizat la premiul UNITER. În anul 2000 câștigă Marele Premiu pentru dramaturgie din partea Ministerului Culturii și Cultelor pentru piesa Ca zăpada și cei doi.

Anca Bica Bălălău