În a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica prăznuieşte, alături de Soborul sau Adunarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, şi pe Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, unul dintre marii întemeietori de aşezăminte monahale şi duhovnici ai Ţării Româneşti din secolul al XIV-lea.

Biserica Ortodoxă sărbătorește în a doua zi de Crăciun, Soborul Maicii Domnului, aceasta fiind una din cele mai vechi sărbători în cinstea Fecioarei Maria care datează încă din sec. al V-lea. Cuvântul sobor înseamnă adunare de oameni, iar în cadrul liturgic el exprimă chemarea spre slujbă cât și adunarea în jurul sfântului prăznuit pentru ca aceasta prin rugăciunile sale să mijlocească în fața lui Dumnezeu pentru noi.

Alături de Soborul sau Adunarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, şi pe Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, unul dintre marii întemeietori de aşezăminte monahale şi duhovnici ai Ţării Româneşti din secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim de la Tismana s-a născut în anul 1310, în satul Prilep din Serbia, din neam macedo-român, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, şi născut din părinţi binecredincioşi.

Și-a părăsit familia la o vârstă mică şi a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

a invăţat să se ferească de ispite şi patimi, şi să deprindă credinţa profundă şi rugăciunea, fiind înzestrat cu darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni.

În anul 1338 primește numele de Nicodim, apoi, în anul 1341 este hirotonit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah, pentru ca mai târziu să ajungă protrosinghel.

Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, transmiţându-le tuturor frica de Dumnezeu şi învăţăturile Sfintei Scripturi. A devenit astfel un dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, un teolog profund şi un părinte duhovnicesc pentru cei mai mulţi, pentru aceste calităţi fiind căutat de sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni.

La rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit, în anul 1375, la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat atât de mult pe Sfântul Nicodim, încât i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit.

Sfântul Nicodim a plecat de la Muntele Athos cu mai mulţi ucenici, ajungând în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici aşezări monahale: Vratna şi Mănăstiriţa.

În anul 1364 – sau 1369 conform altor surse -, ajunge în Ţara Românească, aşezându-se pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi a sihaştrilor din partea locului, Cuviosul Nicodim ridică mai multe chilii şi o biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc pentru ca doar „călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ”.

Apoi, pe valea pârâului Tismana, la locul numit „Cascade”, unde se nevoiau încă de la începutul secolului al XIV-lea mai mulţi sihaştri, în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălţat Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, unde formează o obşte renumită de zeci de călugări, care ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste pe valea Tismanei şi pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos. Tot la Tismana, Nicodim înfiinţează o şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, vestită în toată peninsula Balcanică.

Fiind înzestrat cu un har deosebit, Sfântul Nicodim a făcut multe şi nenumărate minuni, cât a trăit, mărturiile vorbind despre izgonirea diavolilor din oameni şi tămăduirea bolilor şi neputinţlor. Se spune că Nicodim intrat în foc şi ieşea apoi nevătămat, nefiind atins niciun petec de haină şi niciun fir de păr.

Ajuns la o vârstă înaintată, Sfântul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage în aspră nevoinţă – în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune – în peştera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până în zilele noastre. El cobora la Mănăstirea Tismana doar duminica şi la praznice şi săvârşea Sfânta Liturghie, îi vindeca pe cei bolnavi, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu cuvinte de folos, apoi urca din nou la peşteră, unde relua programul aspru.

Pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru darul vindecării a tot felul de boli, numele Sfântului Nicodim de la Tismana a devenit cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti, printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim fiind şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câţiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vişina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi, iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei, cu acelaşi hram, loc în care s-a nevoit Cuviosul câţiva ani, perioadă în care a scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.

Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din viaţa vremelnică, la 26 decembrie 1406, iar sfintele sale moaşte au fost îngropate în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit. După ce trupul său a fost descoperit neputrezit, după ce Dumnezeu i-a proslăvit moaştele cu dar izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, acestea au fost scoase şi puse în raclă, fiind aşezate cu cinste în biserica zidită de el.

A fost canonizat probabil de Patriarhia de Constantinopol, căci Basarab cel Tânăr Ţepeluş ce refăcuse Cetatea Bucureştilor şi voia să o împodobească cu sfinte  moaşte, vorbea deja despre Sf. Nicodim într-un hrisov din 2 aprilie 1480.

După ce Basarab cel Tânăr a dorit să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului şi să le ducă la Bucureşti, el s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului să-i ascundă moaştele şi numai un deget să-i ia de la mână pentru evlavia locuitorilor. Astfel că egumenul s-a conformat, a luat un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele sale şi acestea au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz, fiind aşezate în sfânta Mănăstire Tismana până în prezent.

După ascunderea moaştelor sfântului şi din cauza multor răzmeriţe şi robii, locul ascunzătorii a rămas necunoscut până în zilele noastre.

Trebuie spus că cea mai veche relatare păstrată a vieţii Sfântului Nicodim ne-o dă într-o formă rezumată Paul de Alep, în anul 1654, fiind relatată tradiţia păstrată la Tismana, la două veacuri şi jumătate de la moartea Sfântului.

În afară de racla de argint de la Tismana din 1671, ce redă episoade din viaţa cuviosului, a mai existat o „viaţă aghiografică” în slavonă, scrisă de ucenicii sfântului, dar care s-a pierdut şi pe care o citează ieromonahul Ştefan în biografia Sf. Nicodim, scrisă de el în 1838.

De asemenea, în anul 1767 ieşea din tiparniţa de la Râmnic, „Slujba Osebită” a Cuviosului Nicodim Sfinţitul, în care este cuprinsă şi o biografie elogiu a acestuia, scrisă de Partenie, Episcopul Râmnicului.

A fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 de ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, şi cinstit în calendarul ortodox în data de 26 decembrie.