Valoarea mea, valoarea mea, nu o are nimenea… sunt versurile unei melodii care mi-au rămas în minte, chiar dacă manelele nu se regăsesc pe lista preferinţelor mele. Cu toate acestea, mă uit lung la actuala clasa politică şi nu pot să nu fredonez… valoarea mea, valoarea mea… Că ei fac parte din altă clasă socială, o ştiu. A afirmat-o fără pic de jenă chiar un parlamentar de Caraş Severin, dar asta-i altă poveste.
Pe măsură ce DNA-ul îi ia pe cei din altă clasă socială la bani mărunţi, apar în presă tot felul de bunuri, pe care săracii noştrii politicieni bogaţi au reuşit să le agonisească în scurtul timp de când au poposit pe lângă oala cu smântână: apartamente, case de vacanţă, maşini, conturi în lei, euro, dolari, proprietăţi prin ţări exotice, tablouri, obiecte de artă, ceasuri care costă cât un apartament de-al nostru din provincie, ba mai mult, unii s-au axat pe celebrele lingouri de aur; nu mai au încredere decât în metalul preţios, care le-a sucit minţile şi le-a furat şi bruma de bun simţ pe care o mai aveau.
Cu toate acestea, cei care se plâng sunt tot ei: parlamentarii solicită pensii suplimentare şi bani de haine… săracii. Nu le ajunge casă-masă pe gratis, maşină cu şofer la scară, bani pentru birourile teritoriale, indemnizaţii de şedinţă, sume forfetare, bilete de avion prin cele mai ciudate ţări, pe care sincer nu ştiu dacă le pot localiza repede, repede pe hartă şi câte şi mai câte, başcă leafa care nu-i de ici de colo. Toate adunate cu trudă din leafa lor mizeră de parlamentar. Valoarea lor, valoarea lor… Dacă e să o calculăm în bunuri, da, au valoare, dar dacă e să-i analizăm din punct de vedere moral… valoarea le scade vertiginos.
Oare cu ce a greşit poporul român de s-a ales cu o astfel de clasă politică, ce de 26 de ani aproape e leit-identică; adică pleacă unii sătui, vin alţii flămânzi şi în pofida promisiunilor lansate în campaniile electorale, dorinţele românilor sunt mereu în coada listei lor de priorităţi, odată ajunşi în funcţii.
Pe turci i-am înţeles; au venit, au cotropit, au furat grâne vite, copii şi femei; pe fanarioţi i-am înţeles de asemenea, au venit doar pentru a fura şi jecmăni populaţia, dar nu pot şi pace să-i înţeleg pe aceşti indivizi, care-şi spun români. De unde atâta ură pe semenii lor; de unde atâta indiferenţă faţă de electoratul care i-a ales şi propulsat acolo unde sunt acum; de ce această întoarcere la 180 de grade faţă de nevoile conaţionalilor lor.
Noi ne chinuim cu un sistem sanitar aflat în colaps – ei se tratează în străinătate sau în cabinete private; noi ne chinuim copii în şcoala actuală românească – ei îşi trimit odraslele în ţări străine; noi ne chinuim să împărţim leafa sau pensia de la o lună la alta – ei îşi cumpără case, maşini şi iahturi. Bravo lor, nu am nimic împotrivă, atâta doar că legea 18, cea a averilor ilicite, a fost printre primele abrogate de parlamentul post decembrist. De ce oare? Prietenii ştiu cu siguranţă de ce. Dacă această lege ar mai fi în vigoare, probabil majoritatea oamenilor politici ar da acum cu subsemnatul. Aşa însă… Noi stăm neputincioşi şi asistăm la un spectacol de manele în care melodia lor preferată e… Valoarea mea, valoarea mea, nu o are nimenea…
Acum sincer, decât cu o astfel de valoare… mai bine fără.
(Dan Agache)
