S-au împlinit astăzi 28 martie trei decenii de la moartea Regelui Teatrului Absurd, Eugen Ionesco!
”Nu există civilizaţie sau cultură care să nu manifeste, într-un fel sau altul, „nevoia de absolut” numită cer, miracol, paradis, pace, libertate…În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu. Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?”, declara Eugène Ionesco, născut pe 26 noiembrie 1909, Slatina din tată român, Eugen Ionescu- avocat, funcţionar public și mamă franțuzoaică, Marie-Thérèse Ipcar.
Eugen Ionescu și-a petrecut copilăria și adolescența pendulând între România și Franța, fie cu mama și bunicii materni, la Paris şi în satul La Chapelle-Anthenaise, în nord-vestul Franţei, fie cu tatăl său și noua soţie a acestuia Lola, la București.
L-a respins iubindu-l cu disperare, fascinat de personalitatea și autoritarismul lui, obsedat, și în visele lui, de chipul acestuia, după cum însuși mărturisește, pentru a-l ierta, la maturitate, și a se reconcilia cu părintele său valah spre anii din urmă. Încredințat, împreună cu sora lui ,Marilina, de instanță tatălui, adolescentul, inadaptat, revoltat, urmează Liceul Sfântul Sava (cu bacalaureatul la Craiova) și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o termină în 1934.
În revista „Caiete critice“, care a editat în 2009 trei numere speciale dedicate lui Eugen Ionescu cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea scriitorului, Eugen Vidraşcu, unul dintre colegii de clasă ai acestuia, publică un text în care rememorează câteva întâmplări ce îl au în centrul atenţiei pe viitorul dramaturg:„Într-una din dimineţile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion Botea scoase la lecţie pe Eugen Ionescu, persiflându-i înfăţişarea cam răvăşită după o noapte de vădit nesomn, cu cuvintele:«Crezi că azi ştii lecţia, pentru că văd că ai studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoaşterea lecţiei se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul dialog cu elevul său:«Se pare, totuşi, că n-ai studiat astă-noapte!» «Ba da» fu răspunsul. «Ce anume?», întrebă din nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin de următorul amănunt:«Balzac a studiat sufletul uman normal, Dostoievski şi Proust – sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând lupanarele (n.r. – bordelurile) şi luând interviuri femeilor depravate!». Ofensat şi furios, profesorul îi interzise să mai participe la orele sale“.
Academicianul Eugen Simion afirma, într-un articol publicat în decembrie 2009 în revista „Cultura“, că tânărul Eugen Ionescu era dominat de două complexe:
„Ionescu nu se simte bine nicăieri şi el gândeşte că, de ar fi francez, ar fi genial. Un complex care îl urmăreşte şi pe care, în opera ulterioară, îl leagă de alt complex (oedipian):relaţiile cu tatăl său, avocatul Eugen N. Ionescu, simbolul autorităţii represive, simbolul, în cele din urmă, al statului…“. Ionescu nu avea niciodată prea multe cuvinte de laudă despre români. „Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică“, scria el într-un text publicat în 1934 în ziarul „Vremea“.
Face parte dintr-o generație strălucită a culturii românești, care cuprinde figuri prestigioase de intelectuali:Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian și alții, tineri animați de un suflu impetuos al înnoirii morale şi culturale, al renașterii României – o Românie aflată, în urma primului război mondial, la ceasul miracolului istoric –, al reconstrucției ei prin cultură, printr-o puternică infuzie de spiritualitate și civilizație europeană, cu valorizarea fondului identitar românesc, printr-o nouă mentalitate în ritm cu idealurile timpului și ale unei Europe înviate din propria cenușă.
A rămas în istoria culturii universale sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze,fiind scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze -fotoliul nr. 6. Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorinţa de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor, Ion Luca Caragiale. Dealtfel, modelele literare românești ale lui Eugène Ionesco au fost Caragiale și Urmuz, de la care a preluat ilustrarea clișeelor vietii, a stereotipiilor de limbaj sau înserarea anormalului în cotidian.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille , pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică.
Relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian.
Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele.
A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. Opera sa a ridiculizat momente banale din viețile oamenilor însă, fiecare dintre piesele sale pune accentul pe singurătate și pe o subiectivă lipsa de importanță a existenţei umane:
Proiecţia ionesciană este de actualitate și transfigurează în temeni dramatici eşecul omului, derapajele morale, extremismele sociale şi politice, marile rătăciri ale civilizaţiei, sfâşiate de forţe contrare, dominate de setea inexpiabilă de putere.
Piesa “Rinocerii”, ce apare în 1959, arată o lume însângerată de tragedii, copleşită de forţele întunericului: ascensiunea nazismului, fascismul, genocidul lui Stalin în Uniunea Sovietică, cel de-al Doilea Război Mondial, holocaustul, comunismul cu crimele în masă, cu lagărele de concentrare şi închisorile lui, gulagul, distrugerea elitelor, exterminarea omului, sârma ghimpată în jurul libertăţii, dictaturile şi sistemele totalitare etc.
Oamenii transformaţi în fiare, suferind de un rău insidios, profund, o maladie devastatoare a secolului, de o criză adâncă a identităţii umane, bolnavi de putere, însetaţi de sânge.
Astăzi,vedem războaie și ipocrizie, „Rinocerizarea” rămâne, şi ea, un pericol pentru toţi, care aşteaptă momentul să izbucnească şi să genereze noi metamorfoze în masă.
“Mi-a venit ideea de a descrie aceşti oameni decăzuţi în animalitate apelând la trăsăturile unui animal. Taurul? Nu: acesta este prea nobil. Hipopotamul? Nu: acesta este prea moale. Bivolul? Nu: acesta este un simbol american, deci fără aluzii politice. Rinocerul! În fine vedeam ideea pe care voiam s-o exprim materializându-se în el, căpâtând realitate, concretizându-se”, afirma dramaturgul.
Ironic, rinocerizarea de azi se întâmplă sub auspiciile valorilor unui nou umanism şi ale drepturilor omului.
Rinocerii rareori cunosc că sunt rinoceri. Mai mult decât atât, ei nu văd niciodată alţi rinoceri în jurul lor, prea absorbiţi de propria persoană, de ceea ce li se proiectează în faţa ochilor, de vorbele pe care le repetă mecanic, asemenea unor păpuşi ce rostesc câteva cuvinte până li se termină sursa de energie. Rinocerii păşesc semeţ şi apăsat şi rostesc vorbe grave, scriu cărţi şi încearcă să-i modeleze pe ceilalţi după chipul şi asemănarea lor. Ceea ce îi defineşte este conformismul, autoplasarea în tiparele societăţii şi autolimitarea.
De aceea, Eugen Ionescu rămâne o conştiinţă morală a culturii şi a umanităţii secolului al XX-lea.
În plan estetic, opera lui este creaţia unui geniu al literaturii universale. Teatrul lui Ionescu, în frunte cu „Rinocerii”, rămâne un AVERTISMENT împotriva pericolului dezumanizării, care ameninţă fiinţa umană, societatea şi omenirea.
Până la urmă, Eugen Ionesco a avut meritul de a arăta adevărata configurație a vieții – cea absurdă-„Cu toții suntem absurzi; nimeni nu recunoaște”.
Omul Eugen Ionescu s-a înrolat în Cetele Cerești pe 28 martie 1994, Paris.
Nouă ne-a lăsat capodoperele sale și șansa de a nu uita ultimele vorbe ale lui Bèrenger ce sunt astăzi de referinţă, fiindcă a refuzat tiparele şi conformismul proclamând că omul e sublim numai în libertate, numai atunci când se modelează pe sine cu propriile-i mâini şi când îşi asumă fiinţarea în lume:
“Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare. Nu capitulez!”
