Ștefan Iordache – 82 de ani de la naștere
‘’Poporului român, i-aș spune să nu ne lase singuri pe noi artiștii… Să vă spun ceva: vă iubesc”, este o parte din testamentul de credință, al unuia din cei mai mari actori: ŞTEFAN IORDACHE.
Articol editat de Anca Bălălău, 3 februarie 2023, 18:21
A venit pe lume într-o zi de 3 februarie a anului 1941. A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran.
A dat la teatru abia după ce a picat, la 16 ani, examenul de admitere la Medicină. După acest eșec, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative. În anul următor, 1959, a dat la Teatru și a fost admis ultimul la IATC. A absolvit însă secția de Actorie a institutului printre primii și a avut o carieră artistică încununată de succes, până la sfârșitul vieții. Prima repartiţie guvernamentală a avut-o la Teatrul de Stat Reşiţa, dar n-a jucat niciodata pe scena teatrului din municipiul de pe Bârzava.
A debutat în film în anul 1964 cu rolul titular din „Străinul“. După încheierea filmărilor ar fi trebuit să plece în armată, dar a scăpat de ea, pentru că a primit un rol în pelicula „Gaudeamus Igitur“, la Cluj.
Atunci s-a împrietenit cu Sebastian Papaiani. Atât de tare, că și-au tăiat cu furculița încheietura mâinii stângi și s-au făcut frați de cruce.
În teatru a jucat mult sub bagheta Cătălinei Buzoianu, ultima colaborare dintre cei doi creatori fiind la spectacolul „Lolita“, montat la Teatrul Mic.
Spectacolul „Maestrul şi Margareta”, montat de geniala și regretata Cătălina Buzoianu, i-a marcat în 1980 cariera lui Ştefan Iordache la Teatrul Mic.
Ştefan Iordache a colaborat la realizarea mai multor piese şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, printre rolurile sale remarcabile aflându-se cele din „Richard al III-lea” și „Titus Andronicus”, de Shakespeare, ambele în regia lui Silviu Purcărete, sau „O scrisoare pierdută” după Caragiale, regia plecatului și el, Alexandru Tocilescu, „Barrymore”, de W. Luce, regia Gelu Colceag
Artistul a abordat cu același succes și musicalul, jucând în „Au fost odată două orfeline”, ”Adio, femei!” (alături de Angela Similea) și „Bună seara, domnule Wilde!”.
Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa ’’Ecaterina cea Mare’’, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.
Cariera sa cinematografică, derulată pe parcursul unei jumătăţi de secol, a fost cel puţin la fel de impresionantă. Ştefan Iordache a făcut roluri memorabile în „Ediţie specială“, în regia lui Mircea Daneliuc, prducţie 1980, în care a jucat alături de Mircea Albulescu, apoi în „De ce trag clopotele, Mitică?“, realizat de Lucian Pintilie, în 1981, în care a jucat alături de Mariana Mihuț, Petrică Gheorghiu şi Victor Rebengiuc, sau în „Glissando“ (personajul Ion Teodorescu), lansat în 1985, peliculă ce a făcut furori în epocă, în regia aceluiaşi Mircea Daneliuc, în care a jucat alături de Tora Vasilescu, Ioan Fiscuteanu, Constantin Dinulescu sau Camelia Zorlescu.
De asemenea, a fost admirat în „Hotel de lux“, „Concurs“, sau „Noiembrie, ultimul bal“, în regia lui Dan Piţa, film lansat în 1989, al cărui titlu a fost considerat o prevestire a căderii comunismului.
Ştefan Iordache a avut o lungă şi remarcabilă colaborare cu Teatrul Naţional Radiofonic, pe parcursul căreia a înregistrat peste 60 de piese, în marea lor majoritate, roluri principale. A lucrat cu Paul Stratilat în „Pavilionul cu umbre” (1972) de Gib Mihăescu, dar și cu Titel Constantinescu în „Interlocutorul” (1979) de Octavian Paler, și cu Leonard Popovici în „După-amiaza unui autor” (1986) de E. Hemingway. Sub bagheta Elenei Negreanu a fost Jean din „Neînțelegerea” (1981) de Albert Camus și Franz din „Sechestrații din Altona” (1985) de Jean-Paul Sartre.
Regretatul Cristian Munteanu l-a distribuit în multe piese, printre care: „Avram Iancu” (1982) de Lucian Blaga, „Cezara” (1983) după Mihai Eminescu, „Adela” după Garabet Ibrăileanu, dar și în „Othello”, în rolul Iago. Unul dintre rolurile mari a fost, tot la Teatrul Radiofonic, Faust din piesa cu același nume de Goethe.
Regizorul, plecat şi el, Dan Puican l-a îndrăgit de la începuturi, distribuindu-l în rolul principal din „Amfitrion” (1976) de Plaut, apoi în „Bel-Ami” (1981) de Maupassant, iar în 1984, Ștefan Iordache era Astrov din „Unchiul Vanea”, de Cehov.
Ultima întâlnire cu studiourile teatrului radiofonic a fost cea din anul 2003, când a jucat rolul lui Costache Caragiale în piesa „O repetiție moldovenească” de Costache Caragiale.
Ștefan Iordache a avut o voce misterioasă și provocatoare, fapt ce i-a dat șansa să fie și un sensibil interpret de muzică ușoară. În anul 1994 Ștefan Iordache participa, împreună cu Sanda Ladoși, la Festivalul național de muzică ușoară de la Mamaia – secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Și între noi mai e un pas” compozitor Dan Iagnov, textieră Andreea Andrei, câștigând locul II.
În anul 1995, participa, din nou, cu Sanda Ladoși, la Festivalul de Muzică Ușoară „Mamaia” – secțiunea „Șlagăre” cu cântecul „Eu vreau să-ți spun că te ador”, compozitor Dan Iagnov, textier Eugen Rotaru, câștigând locul III.
Tot în anul 1995, apare la Casa de Discuri Roton, CD-ul „… între noi mai e un pas” în care toate melodiile sunt compuse de Dan Iagnov, pe versurile Andreei Andrei, interpreți fiind Sanda Ladoși şi Ștefan Iordache.
În anul 2003, marele actor a înregistrat alături de bunii săi prieteni, Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu, albumul „Cântece de petrecere”, iar în anul 2006 apare CD-ul „Best of Dan Iagnov” în care o serie de cântece sunt interpretate de Ștefan Iordache fie în duet, fie solo.
Un an mai târziu, Ștefan Iordache înregistrează un disc de autor intitulat „Magazinul meu de vise”, toate melodiile fiind compuse de Dan Iagnov pe versuri de Andreea Andrei: „Nu știam că te iubesc atât de mult” – dedicat special de Ștefan Iordache soției sale Mihaela Tonitza – „Mai mult decât oricând”, „Ah femeia!”, „Trecătorul”, „Viața noastră este un tangou”, „Ți-am dăruit o floare”, „Nu te întreb” și „Magazinul meu de vise”. Trei dintre cântece sunt interpretate în duet cu Monica Anghel: „Mai mult decât oricând”, „Viața noastră este un tangou” și „Nu te întreb”.
În anul 2004, a fost lansată cartea-album „Regele scamator. Ștefan Iordache”‘, scrisă de criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu și ilustrată de Sorin Ilfoveanu, o mărturisire a actorului făcută cu dragoste despre viață, despre oameni, despre teatru și, în același timp, un spațiu plin de confesiuni și întâmplări inedite.
Partener pe scena vieții i-a fost Michaela Tonitza Iordache,un reputat teatrolog, nepoata pictorului Nicolae Tonitza. Povestea lor de iubire a început atunci când recent plecatul George Banu le-a făcut cunoștiință și așa s-a născut unul dintre cele mai elitiste și respectate cupluri din lumea culturală și intelectuală a României.
La înmormântarea lui Ştefan Iordache, cu onoruri militare, la cimitirul din comuna Gruiu, pe coroana din partea soţiei sale, Michaela Tonitza Iordache, scria doar atât: „Aşteaptă-mă!”.
După moartea lui Ştefan, profesoara era preocupată doar de memoria lui şi de studenţii ei de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” (UNATC). Profesoară de teatrologie, bursier Herder al Universităţii din Viena, recomandată pentru bursă de Tudor Arghezi, Michaela Tonitza Iordache a avut o carieră impresionantă, fiind unul dintre întemeietorii catedrei de teatrologie de UNATC şi director al Teatrelor Mic şi Ţăndărică. A scris împreună cu George Banu „Arta teatrului”, publicând ulterior şi volumele „Despre joc” şi despre Eliza Petrăchescu. A realizat şi importante dramatizări după romanele „Maestrul şi Margareta”, după Bulgakov, sau „Oblomov”, după Goncearov.
Ştefan Iordache, bărbatul care mărturisea că i-a fost Michaelei „şi soţ, şi iubit, şi fiu” timp de 40 de ani, nu şi-a aşteptat jumătatea prea mult. Doar un an şi jumătate.
În aprilie 2009, președintele UNITER, Ion Caramitru, i-a acordat post-mortem, un premiu special, în cadrul celei de-a XVII-a ediții a Galei Premiilor UNITER.
De asemenea, începând cu acelaşi an, 2009, în memoria marelui artist, în cadrul Galei Tânărului Actor — HOP, Premiul pentru cel mai bun actor, la secțiunea individual, se numește Premiul „Ștefan Iordache”.
Începând cu anul 2010, la Caracal, are loc, în fiecare an, Festivalul de Teatru “Ştefan Iordache”, cea mai importantă manifestare culturală de peste an din acest oraş.
În anul 2011, când actorul ar fi împlinit, la 3 februarie, 70 de ani, Șerban Marinescu, regizorul care l-a distribuit pe Ștefan Iordache în multe dintre filmele sale, i-a dedicat artistului documentarul „Autoportret”. Filmul, care cuprinde o selecție din peste 80 de interviuri este, în viziunea regizorului Șerban Marinescu, un „regal” Ștefan Iordache – o față mai puțin știută a artistului – „un prilej de-a oferi și altora, puțin, din privilegiul pe care l-am avut, lucrând împreună mai bine de treizeci de ani”, aşa cum afirma Marinescu.
În aprilie 2012, marelui actor Ştefan Iordache i-a fost acordată post-mortem o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului din București, dezvelită de sora sa, Ileana Iordache. De asemenea, i s-a conferit, in memoriam, o stea din aur din partea unei Case de Bijuterii, dar și Placheta Bucureștiului, toate, în semn de respect și apreciere pentru activitatea sa excepţională în slujba culturii naţionale.
A fost actorul lucid, a fost actorul sensibil, a fost artistul complex care a dus catharsisul până dincolo de emoție, străbătând toate arterele sufletului. A pus lumină în ochii nevăzători, bucurie în urechile surde şi emoţie în sufletele căutătoare de sens.
A fost … oare la atât se rezumă amintirea unui om? Oare locul de aici pe care aşezăm lacrimi se opreşte la graniţa dintre cele două lumi?
Sursa foto-cinemagia
