„Un adevăr care face rău este oricând preferabil unei minciuni agreabile”, este unul dintre citatele favorite ale sale , iar adevărul ei rămâne adevărul nostru, un fel de postament testamentar pentru instaurarea bunului simţ în democraţia originală.

A văzut lumina zilei pe 19 noiembrie 1923, în București, devenind un intelectual care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Monica Lovinescu provine dintr-o apreciată familie de intelectuali, a fost singura fiică a lui Eugen Lovinescu şi Ecaterina Bălăncioiu. De asemenea, verişoară cu Anton Holban, Vasile Lovinescu şi Horia Lovinescu, soţia lui Virgil Ierunca. Este una dintre cele mai luminoase figuri ale culturii române. Prezenţa sa publică a fost şi continuă să fie una exemplară – şi etic şi estetic.

Din anul 1947 a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anti-comunist Radio Europa Liberă, unde a realizat, printre altele, emisiunea „Teze și antiteze la Paris”.

Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții. Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în anul 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist. După Revo-luție, a ales să rămână în Franța,alaturi de Virgil Ierunca , supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani. Rămășițele lor pământești au fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu onoruri militare.

Înainte de anul 1989, Monica Lovinescu a fost vocea tuturor celor care nu puteau să aibă o voce, iar după 1989 a fost un soi de memento al faptului că societatea și politica românească continuă să fie lipsită de criterii, iar deciziile importante sunt luate tot fără exigență etică.

„Pe 20 aprilie a murit un erou al adevărului-Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe la Europa Liberă s-au agățat sute de mii de oameni înainte de 1990, a murit în stil românesc; înconjurată adică de ignoranța, indiferența și ui-tarea noastră. În ultimii ani, cât a stat literalmente țintuită la pat, telefonul încetase aproape să sune, iar cărțile ei memorabile apărute în acest răstimp în țară au făcut obiectul unui interes mediocru. De la un moment dat încolo românii n-au mai avut nevoie, pur și simplu, de Monica Lovinescu. La ce bun să ții minte un om a cărui valoare de întrebuințare dispăruse într-un interludiu al istoriei? Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Și asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiție: civilizația aducerii aminte”, constată cu regret Gabriel Liiceanu

Deși, mai bine de o jumătate de secol nu a trăit în România , a iubit România şi a slujit-o, în numele adevăratelor valori de expresie. Intelectual rafinat, critic literar, comentator, analist politic, vocea ei inconfundabilă rămâne una din puţinele surse de încredere și putere pe care generaţii de români au simțit-o în eterul undelor Europei Libere.

„Eu am de ce s-o admir pe mama, nu doar pe intelectuala care a fost, dar şi pe eroina care a devenit în închisoare, refuzând cu preţul vieţii să dea securităţii armele (o scrisoare către mine) pentru a mă şantaja. Atunci şi acolo, mama m-a născut a doua oară. După ce-mi dăduse viaţa, mi-a dat şi libertatea să mă comport după firea mea, fără a avea de ales între sinucidere sau a deveni unealta „lor”. Or, cum să găsesc cuvintele pentru a o descrie pe mama fără a cădea în clişeele sublime? Trebuie probabil să ai geniu, iar eu n-am nici măcar talent. Cel puţin nu destul pentru a rivaliza cu un astfel de model. Totuşi, o singură carte aş fi vrut să scriu: tocmai Cartea Mamei”, a fost regretul uneia dintre cele mai mari personalităţi ale dizidenţei româneşti şi de aceea, măcar astăzi trebuie să încercăm civilizația aducerii aminte: 10 ani de la tăcerea în veşnicie a celei mai cunoscute voci a Radio Europa Liberă-Monica Lovinescu!