Laureat al Premiului Nobel, cu veleități de președinte, Mario Vargas Llosa a plecat în Paradisul de după colț!
Unul din cei mai importanți romancieri și eseiști născuți în America Latină, Mario Varga Llosa, cel care a obținut Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2010, pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrîngerii individului”, a murit pe 13 aprilie la vârsta de 89 de ani.
Articol editat de Anca Bălălău, 14 aprilie 2025, 14:03 / actualizat: 14 aprilie 2025, 15:32
Decesul său, survenit duminică, a fost anunțat printr-o declarație a copiilor săi, Álvaro, Gonzalo și Morgana Vargas Llosa.
S-a născut în 1936 la Arequipa (Peru) și a copilărit în Bolivia împreună cu mama și bunicii materni, închipuindu-și că tatăl lui murise ca un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta își părăsise soția însărcinată și avea să-și revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru.
Între 1950 și 1952 urmează cursurile unei școli militare private din Lima, Colegio Militar Leoncio Prado – experiență descrisă în primul roman, „Orașul și câinii” (1963). În 1953, intră la Universitatea Națională San Marcos din Lima pentru a studia literatura, iar peste cinci ani își ia licența în literatură cu teza „Baze pentru o interpretare a lui Rubén Darío”.
’’Un scriitor nu-şi alege temele, temele îl aleg pe el. Lumea literaturii, lumea artei, este lumea perfecţiunii, este lumea frumuseţii. Că aproape întotdeauna visele sunt contrazise de realitate, nu înseamnă că trebuie să ne oprim să visăm, ’’consemna, de acum regretatul om de cultură, Mario Vargas Llosa.
A obținut apoi un doctorat în filozofie și litere la Universitatea Complutense din Madrid, în 1959. Între timp, se stabilește pentru o perioadă în Franța unde lucrează ca profesor de spaniolă și ziarist. Călătorește, predă la universități din America și Europa, devine un scriitor celebru prin forța epică, luciditatea și ironia sa.
După o tinerețe în care se apropie de comunism, la maturitate ia distanță față de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel Garcia Marquez, odinioară prieten, de servilism față de regimul castrist.
În 1955 se căsătorește cu cumnata unchiului matern, (subiectul romanului Mătușa Julia și condeierul) provocând mare scandal în familie, și divorțează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se căsătorească cu verișoara lui, Patricia, cu care a avut trei copii: Alvaro Vargas Llosa, scriitor, Gonzalo, și Morgana, fotografă. Vargas Llosa a devenit membru al „Academiei Regale Spaniole” în 1996.
În anii 80, Vargas Llosa a devenit un foarte activ politician și a devenit cunoscut pentru luările de poziție în favoarea liberalismului de piață și a admirației pentru Margaret Thatcher, supranumită Doamna de Fier. În anul 1988 înființează formațiunea politică Movimiento Liberdad, care intră în componența Frontului Democratic. Din partea acestui front, a candidat la președinția țării în alegerile prezidențiale din Peru în 1990, dar a pierdut în al doilea tur de scrutin în fața lui Alberto Fujimori.
În timpul campaniei electorale oponenții săi au citit la radio fragmente agresive din opera sa, pentru a-i șoca pe electori. Întreaga experiență este apoi povestită în volumul autobiografic „Peștele în apă”.
Opera sa a fost universal recunoscută. Ea aparține unuia dintre exponenții cei mai talentați ai unui boom literar latinoamerican, alături de operele scriitorilor Julio Cortázar, Ernesto Sábato, Jorge Luis Borges din Argentina, Carlos Fuentes din Mexico, sau Gabriel García Márquez din Columbia.
A scris despre dictatori și a fost aproape președinte. Deși a fost cândva apropiat de ideile marxiste, Vargas Llosa s-a mutat apoi spre liberalism. În 1990, a candidat la președinția Peru, dar a pierdut în turul doi în fața lui Alberto Fujimori. În 1990 a candidat la președinția statului Peru, susținând reforme liberale, dar a pierdut în fața populistului Alberto Fujimori.
Primul său roman „Orașul și câinii” i-a adus recunoașterea imediată. El poartă semnele influenței existențialismului lui Sartre și citează chiar un dialog extras din romanele acestuia la începutul fiecărei dintre cele două părți.
El introduce și o tehnică specială, utilizarea dialogului alternativ pentru a portretiza realități separate în timp și spațiu, și folosește timpurile verbale pentru a purta narațiunea înapoi sau înainte în timp, sau pentru a descoperi tema principală a narațiunilor sale, lupta individului în căutarea libertății într-o realitate opresivă.
Cartea a obținut Premiul Criticii Spaniole.
La scurtă vreme după „Orașul și câinii” scrie „La Casa verde” (Casa verde, 1966), un roman care demonstrează influența puternică a lecturilor din William Faulkner în care vede un suflet geamăn. Romanul descrie un bordel ce se numește „Casa verde” și a cărui prezență aproape mitică afectează viețile personajelor.
Acțiunea principală urmărește destinul unei fete, Bonifacia, care este cât pe aci să se căsătorească la biserică, dar care se metamorfozează în La Selvatica, cea mai cunoscută prostituată din „Casa verde”. Romanul i-a confirmat poziția de mare scriitor în America Latină și i-a adus Premiul Rómulo Gallegos, aflat în 1967 la prima sa ediție.
Cel de-al treilea roman al lui Vargas Llosa închide ceea ce mulți critici consideră a fi cel mai valoros ciclu narativ al său.
Publicat inițial într-o ediție în patru volume, „Conversación en la Catedral” (Conversație la Catedrală), 1969) a fost prima încercare a lui Vargas Llosa de a scrie un „roman total”, adică o încercare de a ficționaliza toate nivelurile unei societăți oarecare și reflecțiile ei pe anumite paliere ale realității perceptive.
Romanul e o operă de deconstruire a statului Peru în timpul dictaturii militare a lui Manuel A. Odría în anii 1950 și se ocupă de viețile unor personaje din straturi sociale foarte diverse ale societății peruviene. Narațiunea este construită în jurul a două axe, poveștile lui Santiago Zavala și respectiv Ambrosio; primul este fiul unui ministru, cel de-al doilea este șoferul său.
O întâlnire întâmplătoare într-un loc extrem de banal, un adăpost pentru câini, conduce la o conversație în urma căreia Zavala va afla adevărul despre implicarea tatălui său în comiterea unei crime împotriva unei figuri notorii din lumea ascunsă, interlopă, a societății peruviene, și amestecul politicianului în afacerile necurate ale dictatorului.
După acest roman foarte serios, Vargas Llosa a publicat un text mai scurt și în cheie comică ȚPantaleón y las visitadorasȚ (Pantaleone și vizitatoarele, 1972), care, printr-un colaj de dialoguri cu fragmente de documente, urmărește să certifice înființarea unui serviciu de prostituate, folosit intens de armata peruană.
După ce a trăit mai bine de 30 de ani În Europa, la Paris și Madrid, unde a obținut cetățenia spaniolă în 1993, Vargas Llosa s-a întors ca să locuiască în Lima.
Continuă să scrie romane istorice cum ar fi Sărbătoarea țapului (2000), o poveste despre viața dictatorului Dominican Rafael Trujillo. Figura centrală a romanului, deloc un simplu erou de ficțiune, generalul Rafael Leonidas Trujillo y Molina a existat în realitate, iar societatea dominicană îl poreclea Țapul.
Ajuns la conducerea jumătății dominicane a insulei Haiti în urma unei lovituri de stat, militarul avea să se mențină la putere timp de 22 de ani (1930-1952), aplicând cu consecvență un regim de cruntă teroare, perpetuat și în timpul mandatului exercitat de fratele său, Hector Bienvenido Trujillo y Molina (1952-1960).
Am mai putea aminti „Paradisul de după colt” – „El paraíso en la otra esquina”, un roman istoric despre Paul Gauguin și Flora Tristan.
Llosa a criticat adesea în opera sa, ierarhiile stricte ale claselor sociale și discriminarea rasială existentă atât în Peru, cât și în America latină. Foarte multe opere au caracter autobiografic, cum ar fi „La casa verde” (Casa verde) (1966) sau „La tía Julia y el escribidor” (Mătușa Iulia și condeierul) (1977).
Sursă foto: Agerpres
Urmărește-ne și pe Google News
