In memoriam, Regele Scamator – Ștefan Iordache

Jocul cu viata! Jocul cu arta! Jocul cu moartea? „Un actor al salturilor mortale” îl definea Ludmila Patlanjoglu în cartea dedicată lui Regele Scamator… o voce de o profundă sexualitate, un chip aspru și delicat totodată, un spirit ce a rămas emblemă a teatrului și filmului românesc, Ștefan Iordache.

Articol editat de Anca Bălălău, 14 septembrie 2024, 19:27

Din păcate, la numai 67 de ani, maestrul Ștefan Iordache a părăsit scena vieții în urma unui stop-cardiorespirator, pe 14 septembrie 2008 la ora 9:00 dimineața. Internat inițial la Spitalul Elias, actorul a fost transferat după câteva zile la un spital vienez, la cererea lui expresă. Cauza morții, se pare că a fost o boală incurabilă, o leucemie, actorul ținându-și ascunsă boala de prieteni și cunoscuti.

Dascălul și criticul de teatru, Ludmila Patlanjoglu, autoarea monografiei „Regele Scamator – Stefan Iordache”, mărturisea:
„Înainte cu câteva clipe de a trece în neființă, Ștefan Iordache a cerut să i se aprindă o lumânare. Eu nu-l plâng, mă rog și mă gândesc la el cu liniște, pentru că a trecut la Domnul într-o zi mare, Înălțarea Sfintei Cruci. O zi a durerii, care reprezintă răstignirea, dar și o zi a bucuriei și a luminii, care celebrează Înălțarea și Învierea”.

Deși s-a născut la Calafat, Ștefan Iordache a copilărit în Rahova, cartier pe care îl considera adevărata sa „patrie“. După ce a picat la examenul de admitere la la Facultatea de Medicină, întâmplarea a făcut să fie inclus în brigada artistică a unei cooperative și în anul 1959 a intrat la Institutul de Arte Teatrală și Cinematografică ultimul , absolvindu-l printre primii, cu nota 10, la Actorie.

A slujit teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând memorabil pe scenă mari roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut de asemenea o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune, și a jucat în numeroase filme pentru marele ecran. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa Ecaterina cea Mare, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008 la Teatrul Național București.

Este inutil să ne întrebăm ce ar fi însemnat, dacă Ștefan Iordache ar fi rămas la teatrul din Reșița, unde initial a primit repartiție, așa după cum este inutil să ne pierdem în abandonul uitării.
În 1964, cu rolul din filmul “Străinul” a fost selectat la festivalul de Film de la Karlovy Vary, unde a fost premiat. Teatrul Nottara unde a jucat o bună parte din viaţă a fost un loc binecuvântat. “Raskolnikov” l-a consacrat ca actor şi l-a condus spre alte două spectacole: „Hamlet” şi „Viziuni flamande”. Au urmat ani cu roluri multe şi grele, de tortură şi insomnie. Un chin fericit. Momentele acestea de vârf le datorează regizorului Dinu Cernescu.

În urma turneelor din străinătate a avut ocazia să rămână în Franţa. Dorul de locurile natale i-a sfâşiat inima şi s-a întors.
A jucat apoi la Teatrul Mic unde a avut-o parteneră pe Valeria Seciu despre care spunea:
„Cuplul nostru pe scenă l-a creat Cătălina Buzoianu. Vali e un om discret, plin de grijă, mereu preocupată să-şi ocrotească familia. Ochii ei verzi, adânci, silueta fragilă şi glasul care te învăluie, îi dau un farmec misterios, care fascinează…”

După Revoluţie, a fost primul actor care a primit Premiul Academiei Române pentru artişti. În afara scenei, era un om greu abordabil, tăcut. În escapadele bahice era un “crai de Curtea veche” apoi, se întorcea acasă, sfios, în camera unde dormea, plină cu icoane.
Nopţile de pahar i-au vrăjit sufletul încă din tinereţe.

„Meseria noastră îţi cere să trăieşti cu intensitate, uneori până la paroxism. Nu mai ai o stare normală când eşti pe scenă. Ieşi din tine devii altcineva, umbli cu Dumnezeu sau cu Diavolul. Nu ştiu cum de nu înnebunesc actorii, cum de n-am înnebunit şi eu trecând prin atâtea stări! Ai nevoie de o eliberare şi alcoolul te ajută. Îţi este prieten. Dar îţi poate deveni şi duşman.
Recunosc, uneori n-am ştiut să mă stăpânesc. În timpul repetiţiilor, înainte sau în ziua spectacolului, nu beau niciodată. Şi am repetat şi am jucat foarte mult. Cu două zile înainte de spectacol mă retrag. Atunci nu mai vreau să ştiu de alcool. Pentru că, dacă greşesc, vreau să greşesc lucid. În timpul unui spectacol slăbesc două-trei kilograme. Mă deshidratez şi atunci trebuie să beau. Măcar o bere. Cobor de pe scenă, nu pot mânca nimic vreo trei-patru ore. Alcoolul mă ajută să mă limpezesc.”

În exclusivitate pentru Radio România Reşiţa, câteva mărturisiri de la finul său, actorul Marius Stănescu:

“Păcat că eşti prea bătrân, nu pot să te înfiez”, mi-a spus la un moment dat. Eu sunt unul dintre cei care am crescut cu imaginea lui Ştefan Iordache. Prima întâlnire a fost uluitoare. Eram student în anul al II-lea şi jucam în „Mincinosul”, la Odeon, în regia lui Vlad Mugur. La premieră a sosit şi Ştefan Iordache. După reprezentaţie, dânsul s-a apropiat, s-a uitat lung în ochii mei şi m-a sărutat de trei ori pe fiecare obraz, apoi a plecat fără să-mi spună o vorbă. Aveam 23 de ani. De ziua mea mi-a adus un talisman cu o cruce. Lui i-a purtat noroc, iar acum mi-l oferea mie să mă ocrotească.

Regretata actriță Olga Tudorache, mărturisea: ’’Pe scenă îmi era frică de el. În spectacol nu-mi permitea să uit o replică, să improvizez. Într-un turneu în Israel cu “Amintirile Sarei Bernhardt”, am avut revelaţia a ceea ce ne apropie de fapt. Eram amândoi la Grădina Ghetsimani, lângă măslinul unde s-a rugat Iisus. Ştefan a tăcut acolo, mult. La un moment dat, m-a strigat: „Olga, îţi dai seama că aici şi lui Iisus i-a fost frică?” Doamne, în momentul acela, l-am iubit, l-am cunoscut, am înţeles cine este. A fost între noi ca o atingere de suflet…’’

„Ștefan Iordache a fost actorul-rege pe scena vieții și pe scena artei, 67 de ani de viață și o carieră de cinci decenii fără eșecuri”, afirmă Ludmila Patlanjoglu, citând un fragment din ultimul capitol, „Jocul cu moartea” al cărții sale, unde actorul declara:
„«Mă gândesc la ieșirea din scenă de când am început teatrul. De aceea și muncesc atât de mult, nu vreau sî cred că am ajuns la capătul drumului». «Va veni momentul în care va trebui să părăsești această scenă… Nu ți-e frica?», l-am întrebat.
«Da, mi-e frică. Mulți oameni își doresc să moară în somn, dar eu aș vrea să știu când mor, chiar dacă m-aș chinui. Poate mai există o șansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt»”.
Se pare ca dorința actorului a fost îndeplinită.
Jumătatea sa, Michaela Tonitza Iordache, nepoata pictorului Nicolae Tonitza, cu care fost căsătorit timp de 40 de ani, un apreciat teatrolog și profesor universitar l-a urmat în anul 2010.
O poveste de iubire ce le-a consolidat relația pământeană și veșnicia.
Sufletele lor leagănă pe lacrimi îngeri care cântă pentru Dumnezeu în limba română, pentru că pentru teatrul tomânesc, Michaela și Ștefan Iordache sunt doi adevărați stâlpi ai societății!

„Poporului român, i-aș spune să nu ne lase singuri pe noi artiștii… Să vă spun ceva: vă iubesc”, este o parte din testamentul de credință, al unuia din cei mai mari actori: ŞTEFAN IORDACHE.

Poporul român nu trebuie să își uite valorile, chiar dacă trăim în perioada când maladia Alzheimer începe să lase semne clare în memoria colectivă. De jur împrejur o liniște în curbe desăvârșite. Studiaţi-i pe oameni, încercaţi să învățați de la ei, căutaţi valoarea adevărată, chiar de s-ar găsi şi la capătul lumii: ea este adesea modestă şi se ascunde pe undeva în depărtare. Eroismul nu se naşte în mijlocul mulţimii, nu e lacom, nu se agită şi nu se lasă uitat.
Veșnică amintire!

Sursa informațiilor: Ludmila Patlanjoglu – Regele Scamator Ştefan Iordache
Sursa foto: Facebook, Ștefan Iordache