Ion Dichiseanu sau “Dichi”, cum îi spuneau prietenii, a fost un artist şi un om împlinit, părinte şi bunic, mereu o sursă de optimism şi totodată un model pentru tânăra generaţie.
A venit pe lume pe 20 octombrie 1933, în Adjud, fiind penultimul din cei 9 copii ai familiei de ceferişti şi a plecat într-o zi de 20 mai, la Spitalul de Urgenţă “Floreasca” din București unde era internat de circa trei luni… luînd cu el fragilitatea unui suflet de artist.
Până a deveni un cunoscut actor de film și teatru și scriitor român, viaţa sa a fost o adevărată poveste ce ar putea ajunge subiect de film.
La vârsta de 9 ani, Ion Dichiseanu a stat închis în lagărul de la Salzburg, alături de fraţii şi părinţii săi. Mai târziu, când ajungea în Austria şi vizita locul, îi mulţumea lui Dumnezeu că a scăpat.
A rămas orfan de mamă la vârsta de 12 ani şi a fost crescut de sora sa Jeni, apoi student la Politehnică fiind, Ion Dichiseanu a fost îndrumat spre actorie de o prietenă,Cristina, nepoata lui George Vraca.
“Mi-a făcut Vraca scrisoare, mă duc la Institut: „M-a trimis domnul Vraca… Şi actele mele sunt la Politehnică…”.
Din 300 de candidaţi – eram 12 pe loc – am intrat al doilea. Fiica mea care a terminat Regie Film, a făcut un scurtmetraj care se numeşte „Eu cred în destin”. Este un film despre tatăl ei – eu sunt acorul principal.
Bunicul meu, care a murit la 98 de ani, avea o mustaţă mare, ca a lui Franz Josef… Şi spunea: „Bă, nu plânge bă că ţi-a luat jucăria aia! Fiecăruia îi dă Dumnezeu după inima lui”… Am avut stea norocoasă! De-aia mă invidiau mulţi colegi. Eu nu am invidiat pe nimeni. Azi nu am bani, mâine îmi vine un contract! De aceea spun că eu cred în destin”.
După absolvire, a plecat cu toată promoția la Teatrul din Botoșani, apoi a revenit în București.
Încă de la începutul carierei sale, Ion Dichiseanu s-a remarcat prin vocea inconfundabilă, dar şi frumuseţea specială ce l-a făcut un adevărat Don Juan al vremurilor sale, deşi mărturisea:
„Eu am ştiut să îmi dau peste mână şi la băutură şi la mâncare şi la tot şi la amor am fost cumpătat”.
A fost marea iubire a artistei spaniole Sara Montiel, pe care a cunoscut-o pe la jumătatea anilor ’60, la Festivalul de Film de la Beirut când s-a îndrăgostit de ea la prima vedere.
“Nu am putut uita nicio clipă această dragoste nebunească” mărturisea Ion Dichiseanu în cartea „Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, apărută la Editura Polirom.
Ion Dichiseanu a rămas în sufletul românilor datorită activității sale artistice în cadrul Teatrului Nottara, precum și pentru numeroasele roluri care l-au consacrat în cinematografie, teatru TV și teatru radiofonic.
Roluri ca “Pierre Vaillant” din filmul “Toate pânzele sus” sau “Cpt. Mărgărit” din “Trandafirul galben” au fascinat multe generaţii.
A primit Premiul ACIN pentru rolul din filmul “Clipa” ,1979 și a fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, 30 mai 2002, alături de alți actori, „pentru prestigioasa carieră artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.
În anul 1995 a publicat volumul de versuri „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză” la Editura Arc.
Ne-a părăsit pe 20 mai 2021, la 87 de ani şi 60 de ani de carieră, dar ne-a lăsat poveşti minunate şi o imagine a genului de bărbat care pare pe cale de dispariţie: elegant, galant, politicos.
În memoria sa, fiica Ioana Dichiseanu organizează de 2 ani Festivalul de Teatru, Film și Muzică Ion Dichiseanu la Adjud, în peroada 19-21 mai. Nume consecrate ale teatrului și filmului românesc onorează acest festival, ca o reverență în memoria unui artist complex.
Cu acest prilej a fost lansat „Amintește-ți clipa”, un CD pe care Ioana Dichiseanu a încercat să adune toate melodiile interpretate de marele artist de-a lungul carierei sale de excepție.
Când l-am întrebat ultima oară, la Reşiţa (când a fost cu spectacolul de teatru ’’Pluralul englezesc’’ desfăşurat pe scena Casei de Cultură) dacă suntem Robinsoni cu insula în suflet, pe insula dumnealui cine locuiește, a mărturisit:
“ PUBLICUL! Publicul meu, din toată țara! Și voi cei de la Radio Reșița si ascultătorii voștri-TOȚI!“
Prin sufletul meu şi al multor conaţionali, emoția trece asemeni unui tren, călăuză pentru o nouă zi, o nouă destinație, în care pe același peron ne așteaptă, ca întotdeauna Soarta cu bagajele pline de nebănuit…
Astăzi, în trenul amintirilor la o fereastră cu lumina stă Ion Dichiseanu…
