Motto: “Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet” Fănuș Neagu

Au trecut 6 ani  de la plecarea în Cer,a celui ce a fost și rămâne Mircea Cavadia, o legendă a Banatului de Munte.

A adăugat Aristocrația sa patriotismului local, susținând cu patimă  prin Litera Verbului său cetatea Banatului de Munte care, l-a pus Voievod peste CUVÂNT. Cu un umor,  pe care trebuia să i-l cucerești pentru a te adăposti în confidențialitatea lui, știa să te adune de pe “câmpul de luptă” al rătăcirilor mediocre și să te încoroneze cetățean de onoare al inimii sale.

Mircea Cavadia înseamnă astăzi filosofia complexității umane, prozator, jurnalist, dramaturg, o trinitate conturată din seva rădăcinilor familiei sale, baza boemiei sale, vitalitatea altruismului său. Scria cu harul inimii și te privea cu ochii aceia jucăuși și snobi, totodată, de parcă de fiecare dată era surprins că există… așa a și plecat,de data aceasta surprinderea a fost pentru toți cei ce l-au cunoscut, iubit, înteles, criticat, citit, adorat…

Când te gândești la Mircea Cavadia, toate gândurile, toate lacrimile, toate regretele se îmbracă în zicerea mentorului său Fanus Neagu-“am băut aseară un vin atât de bun că-mi venea să-I spun dumneavoastră”…pentru că  Omul, Cetățeanul (îmi imaginez cum m-ar apostrofa la cuvântul acesta), Artistul Cavadia a fost precum dulceața unui strugure vâlcean, rostogolit peste caldarâmul Brăilei, pentru a-și întregi culoarea sufleteascâ în veșnicia Banatului de Munte.

Cum a trăit alături de “Povestea aceasta de Om”, dăscălița Gertrude Steiner, este parte din povestea noastră ca dintr-o ţară şi  Basmul reprezintă doar simbolul scurtei noastre treceri prin Marele Teatru al vieţii, în al cărui piept va bate întotdeauna  inima tuturor vârstelor, inima tuturor poveştilor !â

Gertrude Steiner despre ’’stăpânul inimii şi al nervilor ei Mircea Cavadia’’!

Delicată şi cu voce blândă, dăscălița noastră este pregătită să ne învețe prima compunere scrisă cu sufletul amintirilor… eu  visez  în ungherul  lacrimilor că exită undeva un teritoriu al cerului, unde cei dragi au redevenit copii si ne asteaptă sa ne jucăm de-a Oamenii Mari !

Când a început povestea ?

“Povestea a început în 1981. E mult de atunci. Sau nu. Mă rog, în cifre-34 de ani. Nu ştiu ce am sinţit mai întâi-admiraţie pentru ce şi cum scria, simpatie pentru omul timid. Da, Mircea a fost un mare timid, chiar dacă cei din jur îl percepeau altfel. (Nu-mi vine să cred că folosesc timpuri ale trecutului!). Ce ştiu cu certitudine, e că ne-am îndrăgostit nebuneşte. Şi de atunci i-am fost alături şi am crezut în scrisul său. Am avut o căsnicie normal de anormală sau invers. Şi mă opresc aici. Poate ai observat că Mircea nu scria despre viaţa lui particulară, poate mai vorbea despre asta, dar verba volant. Aşa că n-am s-o fac nici eu”.

Cât poți cuprinde dintr-o viață de Doi Oameni ?

“Când l-am cunoscut, avea teancuri de poezii, de reportaje, multe din povestirile apărute în *Vulpea* erau deja scrise, câteva piese de teatru, multe desene umoristice, multe epigrame. Publica în ziarul local al Brăilei, în almanahuri de umor. Din păcate a durat nepermis de mult până la apariţia primului său volum de povestiri. Mihai Ungheanu afirma la vremea aceea că avem un caz unic în literatura română: apăruseră o mulţime de volume fără operă, în timp ce Mircea Cavadia avea opere literare fără să-i fi apărut vreun volum.

Iar în ce mă priveşte, cred că nu există nicio îndoială că mi-am iubit mult profesia. Pentru că iubesc mult copiii. În orice caz mi-am dat toată silinţa să-i învăţ. Uneori am reuşit, alteori nu, nu toţi au aplecare spre limbi străine, mai ales pentru germană, despre care se spune că e grea. De fiecare dată când aud asta, nu mă pot abţine să întreb *Câte tone are?*Dar, imaginează-ţi, au fost elevi care au afirmat că li se pare mai grea engleza. Mulţi dintre foştii elevi m-au accesat pe FB pentru a-mi mulţumi pentru ce i-am învăţat, ba chiar şi-au cerut scuze că n-au învăţat mai mult când mi-au fost învăţăcei. Sunt risipiţi în toată lumea, cei mai mulţi şi-au găsit locuri de muncă bune-bune, datorită cunoştinţelor de limbă germană. Unii şi-au luat atestatele încă din liceu, alţii au avut rezultate frumoiase-premii, premii speciale, menţiuni la Olimpiada Naţională de Germană. Activitatea mea se pare că a fost apreciată. În 2004 mi-a fost conferit Ordinul *Meritul pentru Învăţământ* în gradul de *Cavaler*. Foarte dragă îmi e medalia *Rolf Bossert*, conferită de Biblioteca Germană, în urma rezultatelor  pe care le-au obţinut elevii mei la Olimpiada Naţională de Germană Modernă.

La un moment dat, dacă reţin bine, doreai să-ţi spun câte ceva despre fiica noastră. Se numeşte Magdalena Maria, zisă Kuki-în germană înseamnă ochişori; are ochii mari şi pătrunzători ai tatălui ei. Ca şi fratele ei-Mircea are un fiu din prima căsătorie. Când stau alături cei doi copii, nu realizezi că au mame diferite.Asta a fost o paranteză. A moştenit mult de la tatăl ei: timiditatea cu reacţiile de rigoare, mintea şi limba ascuţită, pe care le-a transmis şi fiului ei, nepotul nostru, Radu Matei. Din păcate şi firea introvertită.

Mi-a fost greu până azi s-o fac. Despre Mircea  spuneam mereu că e stăpânul inimii mele şi al nervilor mei, iar gândurile mele se scurgeau în acea singură şi unică direcţie. Pe el l-a iubit Radu cel mai mult. Când a aflat cine este Gheorghe Zincescu şi cine este Bogdan Ulmu, a spus că au plecat la Tatame-în traducere Tata-mare-şi că acum stau de vorbă. Şi a mai spus că poate şi acolo unde sunt, mai scriu, doar că noi nu mai ptem citii ce scriu ei”.

Doamna profesor a strigat catalogul amintirilor, prin straja lacrimilor,  ne-a mărturisit povestea despre ’’stăpânul inimii şi al nervilor ei Mircea Cavadia’’!

Am răspuns prezent noi, Radio România  Reşiţa,  ascultătorii şi cititorii noştri, pentru că  în fiecare an  pe 27 mai, Mircea Cavadia își primeste aplauzele la scenă deschisă… spunea cineva suntem Robinsoni cu insula în suflet… acum pe această insulă a memoriei  Cetățean de Onoare este Mircea Cavadia!

Dumnezeu să-i țină vie amintirea!

Epilog:’’Atunci când m-or chema străbunii,Aş vrea din mine să rămână.Măcar o mână de ţărână… Să intru-n ochi la câte unii’’. Mircea Cavadia’

Anca Bica Bălălău

Sursa foto: Gertrude Steiner