Lungul drum spre nicăieri: Drame româneşti, retrăite la 81 de ani de la deportarea etnicilor germani în fosta URSS

Comemorarea deportării germanilor în URSS: memoria unei tragedii din Banatul Montan

Articol editat de Gerhard Chwoika, 16 ianuarie 2026, 17:00

Comunitățile germane din Banatul Montan marchează în aceste zile, prin manifestări comemorative, începutul deportării germanilor în fosta Uniune Sovietică, eveniment petrecut în ianuarie 1945, în baza prevederilor tratatelor de pace de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În urmă cu 81 de ani, mii de bărbați și femei apți de muncă, cu vârste cuprinse oficial între 17 și 45 de ani în cazul bărbaților și 18 și 30 de ani în cazul femeilor, au fost ridicați din localități din întreaga Românie – Banat, Transilvania, Crișana, Satu Mare, Bucovina, Dobrogea și chiar București. Aceștia au fost separați brutal de familii și deportați în vagoane pentru transportul animalelor către zonele industriale din actuala Ucraină, în regiunea Donețk, și către Munții Ural din Rusia. În realitate, limitele de vârstă au fost adesea ignorate, criteriul decisiv fiind atingerea unui număr impus de persoane deportate.

La mai bine de opt decenii de la acele evenimente dramatice, mărturiile foștilor deportați și ale urmașilor lor readuc în atenție suferința și trauma trăite. Poveștile despre oameni luați de pe stradă, de la locul de muncă sau din propriile case, fără explicații și fără posibilitatea de a-și lua rămas-bun de la cei dragi, rămân mărturii esențiale pentru memoria colectivă și pentru înțelegerea unei pagini dureroase din istoria României.

Eleonora Lugojan din Reșița, născută Wolf, rememorează experiențele trăite în acea perioadă:

„Tatăl meu a fost luat şi dus la gară şi aşteptau un tren de marfă cu care să plece şi mama a mers să îi ducă mâncare de prânz, gătită şi ne-a spus că au venit cei care i-au adunat şi nu au mai ţinut cont, trebuia să ia un anumit număr de oameni şi aşa au ajuns amândoi în Rusia. Acasă au rămas sora mea şi fratele meu care erau cu 11 respectiv 12 ani mai mari ca mine şi ei au rămas 5 ani de zile la bunica noastră, mama mamei mele. Erau copii care nu ştiau unde le-au plecat părinţii. La şcoală am mai avut încă trei colegi de clasă care s-au născut în perioada deportării, este vorba de Toth Otto şi Billy Hansi, care din păcate s-au prăpădit de câţiva ani şi de Elfriede Chwoika (născută Ruttar) care este de vârsta mea şi în viaţă. Foarte mulţi au murit acolo, de foarte tineri, dar şi ulterior pe drumul de întoarcere sau după ce au ajuns acasă, acumulând o seamă de boli, treptat, treptat tot mai puţini au rămas. În anii trecuţi am mai fost cu sora mea la evenimentele organizate de Forumul German la crucea de lângă piaţă, la monument unde ne-am întâlnit noi foştii deportaţi şi urmaşii lor, dar asta a fost mai demult, între timp şi sora mea s-a dus, asta este. În prezent nu mai ţin legătura cu niciunul dintre foştii deportaţi, nu am mai întâlnit pe nimeni cunoscut, nu mai sunt, au murit.” 

Născută în Rusia, în regiunea Sverdlovsk, în anii deportării părinţilor ei, Elfriede Chwoika, născută Ruttar – mama redactorului Gerhard Chwoika – confirmă cele relatate de vorbitoarea precedentă. Deși nu mai dorește să reia în detaliu acele amintiri dureroase, ea evocă pe scurt traseul deportării și drumul lung și dificil al revenirii acasă:

„Din câte mi-au povestit părinţii, ei au fost luaţi şi duşi în Rusia, neştiind ce se va întâmpla. I-a adunat la Cinematograful Cultural şi pe unii la şcoală şi i-a băgat în vagoane cărora li se spuneau bowagon, erau de marfă de fapt. Era foarte rece, iarnă aşa cum este şi acum . Pe drum, nu aveau toalete, îi scoteau prin gări, puneau pături şi în spatele acestora îşi făceau nevoile, condiţii inumane. Au mers aproape o lună de zile până au ajuns la Berezovsk unde au stat şi după aceea la Sverdlovsk în Munţii Ural. Mama a plecat împreună cu fratele ei, ea avea 20 de ani, iar el doar 17. Ajunşi acolo i-au împărţit în barăci din lemn, unde dormeau în paturi supraetajate, femeile separat de bărbaţi. Nopţile era aşa de frig că le îngheţa părul de scânduri. De mâncare le dădeau câte un sfert sau o jumătate de pâine neagră, unii o împărţeau cu alţii care nu puteau să mănânce atâta şi le dădeau altceva în loc. Ca mâncare gătită primeau zeamă de varză cu arpacaş.

Pe urmă i-a împărţit la lucru. Prima dată au lucrat aşa fel şi fel de munci pe-afară, iar ulterior în mină. Mama a lucrat în mina de aur la 25-30 de metri adâncime, lucrau în 3 schimburi, îi cobora cu liftul şi după ce îşi terminau munca îi scoteau din nou la suprafaţă. Era foarte frig, mâncarea foarte rea, mulţi oameni au murit, unii nu au ajuns să stea nici măcar o lună, alţii au înnebunit. Un vecin de-al nostru a sărit într-o latrină. Cum mureau, îi puneau în lăzi de lemn pe sănii mari şi îi duceau să-i înmormânteze în gropi comune. Nu primeau poştă, poate din Paşti în Crăciun reuşea vreunul să primească ceva scris de-acasă, dar nici ei nu aveau voie să trimită vreo veste.

Ai mei au stat cinci ani acolo; eu m-am născut în ultimul an, în 1949 într-o zi de duminică, de 7 august. Pentru copiii născuţi acolo erau de-asemenea condiţii inumane. Spărgeau gheaţa să-i spele. Apă foarte rece. Foarte mulţi copii au murit de diaree pentru că nu aveau cu ce să-i hrănească. Tatăl meu era muzicant şi mai cânta şi pe la şefii de-acolo. Mai făcea câte-un ban şi se ducea şi-mi cumpăra lapte conservant şi mi-au dat să mănânc din acela, era foarte bun şi hrănitor că de la ei, ceaiul şi zeama de orez erau vai şi-amar. Abia în 1949, înainte de Crăciun ne-au adunat să plecăm acasă. Eu am făcut acolo o boală care se manifesta cu exeme pe corp care dacă te scărpinai şi le rupeai, carne vie erai. Îmi legau mâinile cu nişte cârpe să nu mă scarpin. Luasem şi eu de la alţii că acolo aşa era şi abia când am ajuns acasă la Reşiţa unde era un doctor foarte bun, Berkovics, de la el am primit o alifie şi m-am vindecat foarte bine.

Pe drum în tren (n.r. pe drumul de întoarcere din deportare), tata se plimba cu mine în vagon şi deodată din tavan s-a desprins un felinar, care în cădere era să mă omoare. Am fost toată plină de sânge pe faţă, mă tăiase sticla aia. Deci nu am murit acolo, dar puteam să mor aici şi-atunci am ajuns acasă, chiar în ajunul de Crăciun. Bunica s-a bucurat foarte mult, aşa au fost vremurile de-atunci. Ei mi-au povestit multe, chiar toate nici nu mi le mai amintesc, dar lumea a suferit foarte mult, s-au îmbolnăvit cu plămânii şi au murit. Deportaţi propriu-zişi nu mai prea sunt în viaţă astăzi şi cei doi-trei care ar mai fi sunt foarte în vârstă, nu mai pot umbla, stau mai mult în casă şi în pat.”             

Mărturii despre întoarcerea în patria mamă au fost consemnate și din amintirile doamnei Gerlinde Mocanu din Văliug, născută Krischer, care rememorează experiențele trăite după anii de deportare:

„… eu după 3 luni am venit acasă. Mama a plecat însărcinată de aici şi a născut acolo. Au luat-o pe ea, pe fratele ei şi pe prietenul ei. Din satul nostru au fost foarte mulţi, dar când i-au împărţit în vagoane, mama a fost ultima persoană după care au închis uşa şi fratele şi prietenul ei au picat în alt vagon şi i-a dus mai departe în munţi. Ea a rămas în Ucraina. Eu acolo sunt născută, în Elenovka în 1945, în 24 august. După 3 luni de la naştere am venit cu mama acasă.

Au fost 40 şi ceva de femei cu copii în braţe, unii mai mici, alţii mai mărişori. Acela a fost primul transport ce a revenit în România şi i-au dus până aproape de graniţă pentru că trenul nu a mai putut continua din cauza ecartamentului liniei. Una a fost mai lată decât cealaltă şi i-au dat jos. Acolo i-a aşteptat un şofer să-i aducă peste graniţă în România. Dar a fost aşa un gheţuş afară şi un drum rău, că nu a putut circula maşina, iar şoferul i-a dat jos pentru că nu voia să-şi asume dacă s-ar fi întâmplat ceva şi doi kilometri au venit cu copiii în braţe, pe zăpadă. Au mers mai mult în genunchi decât în picioare că nu au putut. Pe urmă i-a îmbarcat din nou şi i-a dus până în Sighet la o mănăstire. Acolo ne-au botezat pe toţi şi trei zile cât au stat acolo, le-au dat să mănânce cât au putut. De-acolo fiecare au plecat către casă.

Eu m-am întors cu mama la Reşiţa la o mătuşă pentru că a fost iarnă şi zăpada mare şi pe vremea aceea nu au fost maşini să circule, doar cu carul. Au dat telefon la Ocolul Silvic pentru că doar un post telefonic a fost atunci în sat şi au anunţat-o pe bunica mea să vină la sora ei că e venită fiică-sa şi are şi un copil. Bunica s-a bucurat şi a zis că e bine că macar din 3 copii pe care i-a avut, unul să fie acasă. Mama a fost prima care s-a întors acasă şi unchiul meu a stat aprope 5 ani. Şi tatăl meu a fost deportat, doar că acolo s-a încurcat cu altă femeie şi mama nu l-a mai primit. De la unchiul meu, care a lucrat în mină în Munţii Ural, am mai aflat că atunci când sufla duda toţi lăsau lucrul şi fugeau să se ascundă în barăcile în care locuiau pentru că dacă îi prindea valul de frig mureau pe loc. Eu am avut patru ani şi ceva când el a revenit acasă. Ca fraţi s-au bucurat atunci când s-au revăzut.

Vreau să mai spun că eu când am ajuns acasă am fost aşa de îngheţată că mi-au căzut unghiile de la mâini şi de la picioare de două ori. Bunica mi-a făcut baie în lapte şi în ceai de muşeţel, iar sechelele se cunosc acuma, mă dor toate oasele de abia merg, dar asta este.”  

Mulți dintre cei deportați nu s-au mai întors niciodată, pierzându-și viața din cauza condițiilor extrem de dure de muncă și trai. Cei care au supraviețuit s-au reîntors acasă abia la sfârșitul lunii decembrie 1949, chiar în perioada sărbătorilor de iarnă, după aproape cinci ani de muncă silnică impusă pentru reconstrucția statului sovietic.

Ionela Rîjniță din Reșița a adunat și a consemnat o parte dintre mărturiile bunicii sale, Emilia Kiss (născută Koestner), trăite în timpul deportării. Aceste istorisiri au fost ulterior publicate într-o revistă care poate fi consultată la Biblioteca Germană „Alexander Tietz” din municipiu:

„Au fost multe poveşti, dar una dintre ele pe care mi-o amintesc este despre un tânăr cu vârsta de aproximativ 20 de ani care lucra în cariera de nisip şi din cauza că îi era foarte foame, a mers pe câmp şi a furat câţiva morcovi. A fost prins şi pedepsit, a stat câteva zile la închisoare şi pentru că purta galoşi din gumă, picioarele fiindu-i ude, i-au îngheţat şi când a ieşit de la carceră a mers în patru labe, în genunchi pentru că altfel nu se mai putea deplasa. Acea femeie care era acolo şi avea grijă de ei a rugat-o pe bunica mea să o ajute să-l spele ca să-l pregătească să-l ducă la spital, şi-atunci când l-au băgat în apă, el a văzut cum i se desprind degetele şi talpa piciorului şi a început să plângă şi le-a zis „domnişoară, mi-am pierdut picioarele”, iar ea i-a zis că la spital îi vor da două picioare noi. Din păcate în acea noapte a pierdut lupta cu viaţa doar pentru că îi era foame şi a dorit să mănânce ceva, luând acei 3-4 morcovi dintr-un câmp.

Câteva din aceste povestiri am reuşit să le public în revista „Echo” a Forumului Democratic al Germanilor din Caraş-Severin în primul număr din ianuarie 2013. Acolo se regăsesc şi alte povestiri ale bunicii mele trăite în Germania, pentru că a avut norocul, să zic aşa, să stea doar doi ani în fosta Uniune Sovietică şi ruşii să o mute în partea de est a Germaniei, ocupată de ei. Și ceilalţi trei ani i-a petrecut acolo. După aceea a reuşit să se-ntoarcă acasă la Reşiţa, şi-a întemeiat o familie, a avut doi copii, o fată şi un băiat şi patru nepoţi, iar soţul ei a avut şi el o fiică din prima căsătorie care avea şi ea un fiu. Cu toate greutăţile pe care le-a întâmpinat în tinereţe, bunica a murit la vârsta de 91 de ani. Ea a fost o fire puternică, crescută de bunicul ei în acest spirit pentru că şi el a luptat pe front în Italia în Primul Război Mondial.”

Din Banatul Montan au fost deportați, în ianuarie 1945, aproximativ 10.000 de etnici germani. Astăzi, în Banatul Montan mai trăiesc foarte puțini dintre foștii deportați şi o parte dintre urmașii acestora, în localități precum: Reșița, Bocșa, Orșova și Văliug.

Pentru a marca simbolic aceste evenimente dramatice, duminică, 18 ianuarie 2026, începând cu ora 11:40, în Parcul „Episcop Valeriu Traian Frențiu” (fostul Cărășana) din Reșița, la Monumentul Deportaților, va avea loc o manifestare comemorativă.

Mărturii ale foștilor deportați în fosta URSS, relatate chiar de supraviețuitori, dar și de copiii și nepoții acestora, pot fi ascultate sâmbătă, 17 ianuarie, în emisiunea „Oameni și Locuri”, difuzată pe frecvența 105,6 FM, de la ora 15:15, precum și miercuri, 21 ianuarie, de la ora 16:15.

Urmărește-ne și pe Google News

Acest articol este proprietatea Radio România Reșița și este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea integrală sau parțială a conținutului este permisă doar cu acordul scris al editorului. Pentru solicitări de republicare, vă rugăm să ne contactați la redactie@radioresita.ro