Carașovenii sunt un grup etnic catolic de origine slavă, vorbitori ai dialectului kosovo-resavski, nativi în Carașova și alte 6 localități apropiate din județul Caraș-Severin, precum: Lupac, Clocotici, Rafnic, Vodnic, Nermed şi Iabalcea.
Petru Ursu din Iabalcea, comuna Caraşova este singurul meseriaş care mai face butoaie cu suflet în Banat.
Septuagenarul este autodidact şi a învăţat singur meşteşugul dogăriei. Regretul cel mai mare a lui uica Pătru, cum este cunoscut în satele caraşoveneşti din Banatul de Munte ale judeţului Caraş-Severin, este că nu mai găseşte tineri pe care să-i înveţe secretele dogăriei, o îndeletnicire care se pierde odată cu trecerea anilor.
Hardy Cvoica prezintă povestea de viaţă a unicului şi ultimului dogar activ din acest spaţiu, un personaj deosebit de modest căruia i-a trecut pragul, vizitâdu-l în micul său paradis casnic:
„… sunt Petru Ursu, un dogar, un meseriaş septuagenar care, la ora actuală nu mai are mare căutare. Am transformat un hobby într-o meserie pentru că am avut o pasiune imensă. Nu am avut de la cine să învăţ, singur am căutat şi m-am documentat până am început să fac. Dogăritul mi-a plăcut deja din copilărie; de mic copil am avut atracţia asta, îmi plăcea lucrul cu lemnul, am făcut şi tâmplărie; mi-a fost greu la început, dar efectiv să lucrez şi să şi produc am început după 40 de ani că înainte nu m-am ocupat cu asta, deşi îmi plăcea. Am lucrat şi la fabrică la Reşiţa până la pensionare. M-am îmbolnăvit şi m-am pensionat mai repede, am operaţie pe cord şi mai multe probleme de sănătate. Mai tare, să zic aşa, să îmi pun în operă pasiunea am început după ce am ieşit la pensie că înainte nu am prea avut timpul necesar pentru că munceam şi pe-acasă, aveam animale, aveam de săpat, de cosit. Dar după pensionare am început să lucru aşa mai apăsat, am şi fost mai liber, dar şi mai în putere decât acum.
Din câte se cunoaşte sunt singurul dogar din zonă, au mai fost prin Caraşova, dar s-au lăsat şi nu mai este niciunul. Nu mai e nimeni, cât sunt satele caraşoveneşti de mari, nici prin Nermed, nici prin Clocotici, prin niciunul. De-al ungul timpului am făcut şi butoaie noi, dar şi multe reparaţii sau intervenţii la cele existente.
Dacă în timp această tradiţie s-a mai pierdut şi dogăritul, ca orice meserie îşi are secretele ei, trebuie toate să le ştii că altfel nu iasă lucrul bun. În primul rând trebuie să ştii să-ţi alegi materialul pentru că e ca şi omul la locul potrivit. Pentru că dacă nu-ţi cauţi şi-ţi verifici materialul, ţi-l tai şi îl pui la uscat şi urmezi aceşti paşi nu rezolvi nimic. Dar când ai pasiune şi plăcere în ceea ce faci nu ţi se pare nimic greu, atunci merg toate ca unse, ca pe bandă. În general am făcut din băgrin (n.r. salcâm) şi din gorun (n.r. stejar). Se mai fac şi din dud, din prun, dar baza este în băgrin şi gorun, din astea se fac butoaiele pentru răchie, pentru vin. Uica Pătru spune că, pentru realizarea unui butoi nu se foloseşte material verde. Lemnul trebuie să fie uscat timp de minimum doi ani. Este obligatoriu ca uscarea să se producă în mod natural, la soare şi la vânt.
Timpul de realizare al unui butoi e cam acelaşi, că îi un pic mai lungă doaga la ăla mare că îi material mai mult, dar manopera îi cam aceeaşi, sunt multe operaţii mai ales la acestea îndoite aşa. Până vine la forma pe care o cunoaştem cu toţii îi mult de lucru, cam două săptămâni dar nu de lucrat continuu pentru că mai am şi alte îndeletniciri, copiii sunt plecaţi, sunt doar eu cu baba mea. Când e sezonul ploios sau rece atunci stau mai mult în atelier unde am toate sculele şi lucrez. Ca să pot realiza ce mi-am propus am nevoie de abricht, ghilău (n.r. rindea), strung de lemn, freză asta mai nou aşa să îmi uşureze şi să îmi accelereze munca, că pe vremuri, meseriaşii care umblau prin sate, preferau metodele clasice, aveau ghilăul la ei şi mai reparau vasele din lemn de la oameni de prin gospodării.
Cele mai multe butoaie făcute de mine sunt pentru răchie, dar am mai făcut şi căzi din alea mari în care se pun prunele pentru comină. Când le culegi, le pui în cadă acolo unde fermentează şi apoi mergi cu ele la cazan. Şi butoaie tot aşa: am făcut pentru vin din gorun şi mai mici, artizanale care se pun pe masă atunci când serveşti o răchie acasă cu musafirii; e aspectuos şi practic. Pe lângă butoaie am mai făcut tot felul de cădiţe pentru varză şi pentru brânză.
Butoaiele mari de vin de la crame, necesită o curăţare periodică. Acelea aveau deasupra un capac prin care un om mai subţirel aşa, nu unul ca mine cu burta mare, intra acolo şi le curăţa. Trebuie să razuiască pereţii vasului, apoi să-i cureţe şi să-i spele. Pentru cele mici în care nu te putea-i băga erau alte metode de întreţinere. Se punea apă sub presiune, se scutura butoiul, îl înclina sau eventual îi scotea un fund ca să poţi avea acces în el să îl cureţi bine că vinul nu e ca răchia, el se depune şi butoiul necurăţat nu îl mai mai păstrează aşa cum trebuie. Fundul scos se repune la loc, dar asta poate face doar un maistru dogar şi nu oricine, că aşa de demontat tot omul ştie să strice, dar de făcut la loc e mai greu.
Fiecare butoi are un secret în realizarea sa. Un butoi de băgrin făcut de mine garantat ţine 100 de ani, dar şi întreţinut şi păstrat corespunzător.
Lemnul e aşa cum îl vedem în stare brută când îl iei şi trebuie prelucrat. În primul rând trebuie să ştii să formezi o doagă, pentru că ea trebuie să fie conică de la mijloc şi-ntr-o parte şi în cealalta ca să iasă. Sunt necesare mai multe operaţii până ajungi să-l îndoi şi să-i dai forma dorită. Doaga se încălzeşte la o anumită temperatură şi devine mai flexibilă şi aşa se lasă manevrată mai uşor. Şi câte un pic, câte un pic, se adună, se mai pune un cerc, se umezeşte la exterior cu apă rece şi tot aşa până la finalizare, dar acesta este un proces destul de anevoios. Lemnul nu poate fi format într-o oră, de exemplu, ca dogar îţi trebuie răbdare, iar materialului timpul necesar să cedeze. Se mai întâmplă să se mai şi rupă unele şi apoi eşti nevoit să o iei de la capăt că şi lemnul are proprietăţile sale. De exemplu băgrinul, e de esenţă bună, e flexibil, doar că trebuie să aibă fibra dreaptă. Nu are voie să aibă niciun fel de nod sau crăpătură pentru că la îndoire cedează. Lemnul trebuie ales cu mare grijă pentru că nu se pretează orice specie. Eu nu cer clienţilor mei să aducă lemn pentru butoi că nu ştiu de care trebuie. Au fost unii care au adus, dar fiind mult am reuşit să îmi aleg ce mi-a trebuit. Când am fost mai în putere mergeam singur şi îmi alegeam, ce îmi trebuia, îl tăiam şi îl pregăteam că unele doage sunt mai mari, altele mai mici. Materialul e foarte dificil şi nu oricine ştie să-l aleagă.
Butoaiele nu au o dimensiune STAS, ele sunt mai mici, mai mari; trebuie studiată înclinaţia, se ia măsura şi se fac cercurile potrivite. Niciodată nu am făcut nicio schiţă. Vorbesc cu clientul care îmi spune cum îl vrea şi eu ştiu deja pe de rost dimensiunile necesare. Pe vremuri şi nici acum nu e problemă să procur cercurile. Pe timpul când lucram la fabrică, erau deşeuri metalice din platbandă cât cuprinde, dar şi acum găseşti în comerţ orice, numai să vrei să faci. De când lucrez doar două forme de butoaie am făcut: cele clasice şi cele drepte.
Costurile butoaielor sunt în funcţie de mărime. Cele mici necesită o delicateţe aparte, o grijă în plus, e mai migălos lucrul la ele şi-atunci costă mai mult de pe la 3, 4 sau 5 sute de lei, iar cele mari de 300 de litri de răchie sunt şi în jur de 300-400 de euro. Dacă stai să te gândeşti nu e aşa de simplu, dar de multe ori am întâlnit şi oameni care se vaitau de bani, că e prea scump şi atunci m-am înţeles cu ei, dar mie nu îmi place să îmi bat joc de munca mea. Dacă am făcut un lucru l-am făcut aşa cum trebuie ca omul să nu aibă probleme, că se mai întâmplă să mai curgă, că e făcut dintr-o mie şi una de bucăţi pe care trebuie să le înclini şi să le îmbini aşa de bine să nu curgă. Doagele trebuie să aibă aceeaşi înclinaţie şi în interior şi în exterior că altfel curge.
Un butoi de băgrin făcut de mine garantat ţine 100 de ani, dar şi întreţinut şi păstrat corespunzător. Ca orice lucru cumpărat din comerţ, are o garanţie, dar trebuie să şi respecţi nişte reguli, cum ar fi: dacă ai pus odată ceva în el nu are voie să mai rămână gol niciodată. Nu e nevoie să fie plin, dar să aibă ceva în el. Apoi, să nu fie scos brusc din mediul umed şi rece afară în căldură că se umflă lemnul şi a treia condiţie să nu fie ţinut lângă o sursă de căldură sau afară în arşiţă să bată soarele direct pe el. Butoiul trebuie ţinut într-un spaţiu închis pentru că umezeală nu-l strică, doar intemperiile. Orice bănăţean ţine butoiul cu răchie în podrum, acela este locul său preferat şi nu în altă parte.
Toată viaţa mi-aş fi dorit să pot învăţa pe cineva sau să vină să vrea să înveţe, dar nu, nimeni, mai ales tinerii din ziua de azi. Nici măcar fiul meu nu a vrut că i-am spus de multe ori când cineva îţi arată şi te îndrumă e mult mai uşor, iar ca nepoţi am fete, nepoate. Eu m-am chinuit şi mi-am spart capul cu dimensiunile până le-am găsit şi le-am potrivit, e greu când nu ai pe nimeni care să-ţi arate sau să te înveţe. Fiul meu însă nu a vrut în niciun chip să îmi poarte mai departe pasiunea. Dar dacă cineva doreşte poate veni, doar că trebuie să aibă pasiune şi să îi placă ceea ce face, să depună suflet, să nu lase din mână până nu iasă lucru bun aşa cum trebuie şi să nu lucreze pentru bani, că iese rău. Nu vreau să se înţeleagă că banul nu a contat, dar calitatea primează şi apoi restul.
Comenzi am avut destule. Sunt oameni care păstrează tradiţia şi vor să aibă; mai ales cele mici, artizanale din care am făcut câteva sute de bucăţi şi pentru străinătate. Acestea se pot oferi şi cadou. Eu le umpleam cu răchie din producţia proprie, nu le dădeam goale. Chiar am fost zilele trecute şi am cules. Avem producţie bunişoară anul acesta, dar şi prunii au cam îmbătrânit, nimeni nu îi mai înlocuieşte, ar trebui replantaţi, dar eu nu mai pot, copiii sunt plecaţi şi astfel producţia se cam restrânge. Eu cât pot nu mă las, când nu oi mai avea putere nu mai am ce face.“
Alături de ultimul dogar al Banatului din Iabalcea l-am întâlnit şi pe Nicolae Ifca – directorul Parcului Naţional Semenic-Cheile Caraşului, fiu al satului ca şi meşterul Petru Ursu care spune că, este nespus de bucuros că are ca şi consătean pe singurul dogar din judeţul Caraş-Severin sau chiar din întreg Banatul a cărui îndeletnicire este mai aparte şi pe care, din păcate, niciun tânăr nu a preluat-o. Conform acestuia este o tradiţie care ar trebui perpetuată pentru că în trecut oamenii puneau mare preţ pe butoaiele din lemn. Astăzi au apărut tot felul de recipiente şi probabil că şi din acest punct de vedere nu au mai venit alte generaţii care sa înveţe acest meşteşug. “Ca şi reprezentant al Administraţiei Parcului Naţional Semenic-Cheile Caraşului m-am gândit demult că ar trebui să valorificăm cumva cunoştinţele lui Uica Pătru, cum îi zic eu, şi la următoarea aniversare a ariei protejate să îl invit să prezinte din produsele sale meşteşugăreşti şi tehnicile de punere în operă, iar autorităţile locale şi judeţene să facă bine să se implice mai mult în conservarea şi păstrarea tradiţiilor de altădată din satele bănăţene.“
Petru Ursu este de părere că puţinii oameni care fac eforturi pentru a duce tradiţiile mai departe ar trebui sprijiniţi, convins fiind că viitorul nu poate exista fără prezent şi nici prezentul fără trecut.
Cu Petru Ursu şi povestea butoaielor de lemn din Banat ne întâlnim sâmbătă, 11 septembrie în emisiunea “Oameni şi Locuri” de la 15:20, doar aici pe 105,6 FM!
