[AUDIO-FOTO] Matei Vişniec: Depinde de noi, ca în România să redăm viață unor cuvinte frumoase și să nu împrumutăm prostește mai ales din limba engleză cuvinte de care uneori nu avem nevoie

Maitre Matei Vişniec vă  mulțumesc în primul rând pentru onoarea pe care ne-o faceți. V-ați întors foarte mult acasă în 2016, cu festivalul de teatru din Moldova, sunteți jucat la Baia Mare, sunteți din ce în ce mai prezent. Știu de asemeni, că aveți și o relație foarte bună cu teatrul radiofonic, prin Mihai Lungeanu, regizorul care vă iubește, din punct de vedere artistic. Poezie mai scrieți acum?

Sigur că mă întorc foarte des acasă pentru că de fapt, am casa cu mine și la Paris. De 26 de ani eu fac un program, adică lucrez la un post de radio în limba română, care este francez, Radio France International, dar lucrez la secția română al acestuia. Într-un fel, tot timpul am fost acasă în acești ani. Folosesc limba română de două ori pe secundă, trec de la română la franceză de două ori pe secundă, aici, la Paris, deci, într-un fel am casa cu mine pentru că am limba română cu mine. Casa mea a fost dintotdeauna limba și cultura română. Când am plecat din Rămânia, am plecat cu două valize cu cărți, dar aveam limba română în inimă, în minte, mă formase limba română, deci, într-un fel sau altul, aș spune că am avut casa cu mine așa ca un melc, pentru că, de fapt, scriind românește, fiind scriitor de limbă română, am avut casa cu mine. Geografic vorbind, acum între România și Franța sunt două ore de avion, depinde unde te duci: dacă te duci la Timișoara e mai aproape, Bucureștiul e mai departe; dacă te duci la Iași puțin mai mult de trei ore, dar distanțele s-au scurtat. Mă regăsesc în postura navetistului. Am mai fost navetist și pe vremuri, între București și județul Călărași, unde mergeam la o școală la Dorobanțu-Tătărești, unde eram profesor. Am mai făcut naveta între Rădăuți și București, pentru că m-am dus întâi la studii în București și mereu mă întorceam acasă. După aceea, navetist de la București la Dorobanțu-Tătărești cât am fost profesor timp de șapte ani. După aceea am plecat în Franța, dar din 1990, când s-a putut relua circulația între Est și Vest am venit continuu în România. Sigur că, anul acesta, am fost, cum spuneți, am fost de multe ori în România, am fost la Chișinău, pentru că consider că e un spațiu de limbă română, la un festival care mi-a fost dedicat. Am fost la festivalul de la Sibiu, unde sunt prezent în luna iunie, de 15 ani. Acum vreo 10 zile am fost la Oradea, unde am avut o premieră cu piesa mea, ”Cabaretul Dada”.  Ca să nu mai spun că sunt și vacanțele, pentru că am părinții, am sora la Rădăuți, unde mă duc în vacanțe, de asemenea la Suceava, unde am un teatru care-mi poartă numele și unde merg din când în când pentru că sunt invitat, pentru că e importantă legătura cu actorii, cu ceea ce fac ei acolo, sunt primele creații pe care acest teatru le propune deja, deci, iată, m-am angajat în această situație și cât timp voi fi sănătos și cu energie (am 60 de ani), voi continua să fac această navetă pentru că e într-un fel de datoria mea, am o datorie morală iar pe de altă parte îmi face și plăcere. E ca o misiune, să creez poduri între România și Franța, între Est și Vest, între două sensibilități, între două culturi, între două lumi.    

Se spune despre dumneavostră că transformați cuvintele în personaje. Cărui cuvânt i-ați da puterea supremă?

Da, da, m-ați întrebat și dacă mai scriu poezie. Într-un fel sau altul scriu poezie tot timpul iar poezia mea este prezentă mereu în piesele și romanele mele. Într-un fel dimensiunea poetică a scrisului m-a marcat întotdeauna și n-am scris niciodată o pagină în care să nu existe și un fior poetic. Poate cu excepția articolelor pe care le scriu la radio, care sunt de altă natură. Dar atunci când scriu literatură, dimensiunea poetică este ascunsă într-un fel sau altul. Poezie pur și simplu scriu mai puțin , dar o scriu în românește, mereu am un carnețel în care, din când în când, fuge câte o poezie din mine și se culcă acolo pe foaia albă. N-am mai publicat volume noi de poezie, pentru că, totuși, cinci volume în 45 de ani de viață poetică mi se pare suficient din punctul meu de vedere. Dar poezie mai scriu, poezia mă preocupă, citesc poezie, dar e, cum să vă spun… un ferment, poezia a fost pentru mine o modalitate de a înțelege viața ca un instrument care luminează drumul. E ca și cum ar fi o torță cu mine și-atunci când nu știu în ce direcție mă îndrept, iau poezia cu mine și îmi indică Nordul. Sigur, cuvântul pentru mine este un personaj, în măsura în care descopăr cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât descopăr forța fantastică a cuvântului și scriind în franceză am descoperit încă o dată ce forță are limba română. Am redescoperit limba  română, de fapt, datorită limbii franceze. Și datorită acestui lucru, poate că am început să acord mai multă importanță cuvântului decât o făceam până la 30 de ani. Am scris o culegere care se numește ”Cabaretul cuvintelor” sau ”Eu, cuvântul”, în care cuvintele sunt personaje. Am lăsat cuvintele să se autopsihanalizeze în fața mea, le-am pus să-și povestească trecutul, angoasele, parcursul. Cuvintele sunt ca niște aisberguri, vedem doar partea vizibilă de deasupra, adică 10% din ceea ce înseamnă cuvântul. Restul este ascuns, este sub nivelul apei, ține de turbulențele istorice ale cuvântului, de transformările sale, de aluziile pe care le conține, de semnificațiile care uneori s-au modificat în cursul istoriei. Fiecare cuvânt este un mister.  Dacă l-am asculta, dacă l-am lăsa să ne povestească povestea, ele devin, cum spuneam, personaje, și-n felul acesta avem un fel de cor, un fel de cabaret, de loc în care cuvintele își povestesc viața secretă. Un astfel de loc este și culegerea mea, care se numește ”Cabaretul cuvintelor”, publicată la Cartea Românească, în care o sută de cuvinte care m-au marcat în viață își povestesc parcursul, poveștile și viețile secrete. 

Există și un cimitir al cuvintelor, Maestre?

Sigur că există. De altfel, în această culegere am o povestire în care mai multe cuvinte își îngroapă un partener de viață, un camarad, care este cuvântul ”Progres”. În ziua de astăzi, oamenii politici utilizează tot mai rar cuvântul ”progres”, noi de asemenea. Ne punem întrebarea dacă acest cuvânt mai există și în ce domeniu. Progresul a fost în 100 și mai bine de ani un fel de purtător de cuvânt al umanității. Toată lumea a crezut că progresul tehnic și științific, toate utopiile pozitiviste ale secolului al XIX-lea aveau ca stindard această idee că progresul îl va ajuta pe om să se elibereze, să se elibereze inclusiv de muncă, invențiile, descoperirile aveau un sens, tocmai eliberarea omului. Ori, vedem că azi, cu cât cresc mai mult, cu cât se îngroașă spațiul tehnologiilor, cu atât omul este mai mult robul lor decât un om eliberat, un spirit care să profite de aceste tehnologii ca să poată să reflecteze, să gândească, să creeze, să facă ce vrea el prin viața lui, să facă meseria care i se potrivește cel mai bine. Deci există și un cimitir al cuvintelor, dar în care cuvintele nu sunt total moarte, un fel de cimitir al cuvintelor paralizate, al paraliziilor de fapt, pentru că uneori un cuvânt poate învia și poate reveni în limbaj. Acum vreo câteva săptămâni am fost la Cluj, la un alt festival de teatru și mi-am cumpărat opera completă a lui Caragiale. Îl recitesc pe Caragiale și dau de cuvinte de o subtilitate, de o frumusețe extraordinară, care nu se mai folosesc astăzi în limbajul comun. Aceste cuvinte ar trebui să creeze niște asociații de salvare și de reintroducere a lor. Mă gândesc la Eminescu. Cine mai folosește azi cuvântul ”încalte”, de pildă? Are el niște versuri în care acest cuvânt este de o frumusețe deosebită. Cuvintele stau în așteptare uneori decenii întregi, în speranța că vor putea reveni în limbajul comun și depunde de noi, ca în România să redăm viață unor cuvinte care sunt frumoase și să nu împrumutăm prostește mai ales din limba engleză cuvinte de care uneori nu avem nevoie.

Și avem similare mult mai frumoase până la urmă…

Da, avem cuvinte poetice, încărcate de o mare tandrețe, care pot reintra în circuit. Sigur, din punct de vedere tehnic n-ai cum să-i spui Facebook-ului, fețele nu știu cui… Sunt necesare neologismele cu anumită decență însă.

Spuneați că, la un moment dat, librăriile nu vor mai vinde romane ci computere concepute să scrie. Vor apare cititorii de profesie. Cum i-ați defini în cuvinte?

Faceți referire la începutul romanului meu, ”Negustorul de începuturi de roman” E ficțiune ce spun eu acolo, dar nu suntem departe de un astfel de adevăr, de o astfel de lume, pentru că se scrie foarte mult și e bine că se scrie foarte mult. Oamenii sunt tot mai puțini din cei ce citesc decât cei ce vor să scrie. Fiecare consideră că are o poveste de spus. Uneori, când stai de vorbî cu părinții, cu oamenii mai în vârstă, fiecare spune: ”Ah, viața mea e un roman, numai că eu nu-l pot scrie, hai să ți-l povestesc că poate îl scrii tu!” . Fiecare are un roman de povestit. În Franța e o adevărată inflație de romane, sunt mai multe momente în care apar romane de piață. Un prim moment este luna august și septembrie, când apar câte 500-600 romane de piață, pentru toată toamna. Există apoi o avalanșă în luna ianuarie și încă una înainte ca oamenii să plece în vacanță, în luna iunie, aș spune special pentru vacanțele de vară. Așadar se scrie foarte mult. Există și proiecte literare. În acest moment în care vorbim noi, în Franța este așteptat Premiul ”Goncour”, regele, dar mai sunt și alte 30-40 premii importante. În general, Franța are vreo 2000 de proiecte literare, de la premiul Poștei la premiul nu știu cui. Literatura este o nevoie sufletească și e bine că se scriu atâtea cărți. E bine că oamenii cumpără, dar uneori e trist, cel puțin în Occident, în Franța, că le iau în general pe cele care au avut premii. Aproape că nimeni nu mai are curajul să caute, să răsfoiască. Cititorul își poate pune întrebarea ”Câte romane pot citi eu pe an? Citesc eu mai mult de 20 de romane pe an?”  Nici măcar  un roman pe săptămână, ori sunt 52 de săptămâni pe an. Poate un roman pe lună. Omul se duce automat, ca un fel de cititor teleghidat și cumpără romanele care au avut premii literare. Franța cumpără cărțile care au avut premiul premiul Academiei franceze. Din fericire, în România încă nu există această dependență de premii și oamenii mai caută, mai cumpără și după alte criterii. În Occident, din păcate există această dictatură a acestor premii literare, care dirijează în mod automat privirile și bineînțeles, disponibilitatea în materie de timp a cititorului. De unde și doliul pe care îl trăiesc sute de ani autori, care sunt foarte buni și care nu au avut parte de marketing sau de un mic premiu ca să poată fi vizibili. În paranteză fie spus, eu am primit recent un proiect literar foarte important, Premiul ”Jean Monet”  (Jean Monet este unul din întemeietorii Uniunii Europene, mare ideolog al acesteia) și acest proiect nu mi-a fost acordat exact pentru romanul ”Negustorul de începuturi de roman”. În acest roman eu vorbesc despre o posibilă epocă în care oamenii își vor putea cumpăra, împreună cu computerul sau un fel de soft de scris romane, doar să pui acolo datele, ce vrei tu să scrii: un roman polițist sau de dragoste, cu câte personaje, de câte pagini, cu câte capitole și apoi acest soft te poate ajuta să scrii tu însuți romane și să le difuzezi. Ceea ce va declanșa la un moment dat o penurie de cititori. În momentul în care fiecare își va scrie romanul, cititorii vor fi mai rari și vor trebui poate atrași chiar plătiți, ca să citească și cărțile altora.

Sunteți jucat, sunteți cunoscut din Japonia până în Statele Unite, din Brazilia în Turcia, în România ați primit crema premiilor de specialitate. Dacă îmi permiteți, vă fac o mărturisire: pentru mine ”Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”  e cartea de suflet, mi-a plăcut, am o mare admirație și față de Emil Cioran. Mi-a trecut prin sânge acea senzație de apatrid a lui Cioran. Este un sentiment al tuturor, l-ați trăit și dumneavoastră la un moment dat?

Nu, Cioran a vut un program special și din această cauză, el a exacerbat puțin dorința de a nu mai aparține niciunei țări, niciunei patrii, niciunei culturi, culturii franceze da, pentru că a vrut să scrie în franceză, a vrut să se separe de România, dar a vrut să se separe de fapt de tinerețea lui tulburată de multe rătăciri ideologice, așa cum s-a întâmplat și cu Eliade și cu alți intelectuali. La un moment dat el a fost fascinat de ideologiile extreme, a găsit chiar o anumită disciplină în viața politică germană de pe vremea lui Hitler, dar toate aceste rătăciri a vrut să le uite la un moment dat, uitând și limba română împreună cu ele. A trăit de fapt două vieți: una până în momentul când ajuns în Franța și apoi alta în care a trăit exclusiv în limba franceză. Într-un fel, acest program pe care l-a avut el este unic, este marca lui specială. Noi ceilalți, care am trăit în Franța, cred că n-am avut această senzație, la momentul când am ajuns în Franța aveam o diaporă despre care aveam senzația că niciodată nu se va mai întoarce în România. Ori, lucrurile s-au schimbat repede, eu am ajuns în 1986, în ’90 comunismul era deja prăbușit și ne puteam întoarce în România. Personal nici nu am avut timp să simt această senzație a refugiatului, a exilatului. Am fost fericit ca un zeu când am ajuns la Paris și după aceea, fericit că pot să mă întorc în România. Nu m-am simțit niciodată dezrădăcinat, nu am plâns niciodată după țărișoara mea pe care nu mai pot s-o văd, după părinții mei pe care nu-i mai pot vedea, dimpotrivă, am putut călători foarte repede. Deci, sentimentul ăsta al dezrădăcinării nu l-am avut. L-am regăsit însă la alți oameni care trăiau aici din anii ’40  din anii ’50, care întradevăr nu mai puteau pune piciorul în România, dar erau hrăniți de această imposibilitate, era un fel de denunțare a comunismului, chiar idealizau România din anumite puncte de vedere, România veche, România pe care o cunoscuseră ei în perioda interbelică. De fapt, fiecare are traseul său. Azi, când vedem că 2 milioane de români se duc în străinătate și se întorc, iarăși mi se pare că nu sunt dezrădăcinați. Ei sunt la muncă și vin în România, construiesc case, o păstrează în sufletul lor, o reproduc în spațiile în care trăiesc. Am văzut de pildă în America sau în alte zone cât de mult își reconstruiesc România acolo, au biserici și locuri de întâlnire, au restaurante românești, își conservă tradițiile, într-un fel fiecare poartă România cu el, cât poate să ia, ia, și cât poate să conserve, o face. Rar mi s-a întâmplat să dau peste oameni care s-au separat total sau au uitat-o total. Chiar și copiii care se nasc în străinătate  din părinți români au în ei o voce a sângelui și redescoperă România. Fiica mea, care are 20 de ani și care s-a născut în România, anul acesta a vrut să trăiască o experiență specială, să se ducă în România singură, ca turistă, împreună cu o prietenă,  care și ea are origine chineză și e născută în Franța. A vrut să vadă ea România fără părinți.

Sfârşitul primei părţi.

Anca Bica Bălălău